OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu pot sa o vad de pe terasa, prin urmare, nu stiu nici cit e de mare, nici de ce culoare e. Singurul lucru pe care il stiu este ca, noapte de noapte, miauna la luna numele meu. Nu ma pricep la pisici, dar presupun ca trebuie sa fie in calduri, de vreme ce scoate mieunatul asta atit de nefericit, atit de asemanator cu plinsetul unui copil mic.

Mi-ar placea sa mai stiu si parerea altcuiva, evident. A cuiva caruia sa-i pot spune: asculta, pisica asta nu cumva ma striga? insa Laura m-a parasit acum doua luni, inainte sa fi inceput mieunatul, la fel de tacuta pe cit de tacut isi facuse aparitia in viata mea. intr-o buna zi a plecat sa cumpere salata verde ca sa-mi repopuleze frigiderul gol si nu s-a mai intors, cu toate ca in dimineata aceleiasi zile, cu trupul inlantuit de al meu, tocmai imi jurase ca nu avea sa ma paraseasca niciodata. Dupa plecarea ei, am deplins cele doua luni de pasiune pe care le petrecuseram inchisi in apartamentul meu, departe de lume, si care nu lasasera in urma lor nimic altceva mai util decit fericirea: ceva de genul unui numar de telefon, o adresa sau niste nume de familie pe care sa le alatur numelui pe care, odata disparut, m-am apucat sa-l repet la fiecare ora ca pe incantatiile de vraji.

Dar ea pusese problema asa: doua suflete goale, periate de identitate si impuritati cotidiene, care ardeau unul in celalalt. Voia sa ma multumesc doar cu trupul ei, cu ochii ei verzui, cu parul ei ud, sa nu mai stiu nimic altceva despre ea cind nu era cu mine. Voia o iubire in afara lumii, atemporala, eliberata de toate invelisurile circumstantiale. Avea sa vina si timpul celorlalte lucruri. Si eu am acceptat conditiile, care n-au facut decit sa mi-o infatiseze asa cum voia ea sa-mi apara: un spirit al padurii, o creatura feerica, ultima spita a unei genealogii mitice jalonate de zine, fauni si elfi si despre care nu trebuia sa stiu nimic altceva decit ca ma iubea cum nu ma mai iubise nimeni, niciodata. Cu toate astea, daca as fi avut banuiala ca intr-o zi avea sa ma paraseasca, i-as fi cerut sa-mi dea numarul de telefon al dentistului ei. Astfel as fi putut sa o caut intr-un loc mai usor de gasit decit o padure fermecata.

Laura, femeia care nu avea sa ma paraseasca vreodata, a plecat intr-o buna dupa-amiaza, acum doua luni. Si de cind a plecat, nu mai pot dormi noaptea. intunericul se intinde peste oras, iar eu, din patul meu, veghez asupra lumii, care la orele acestea inaintate emite doar sirene de vapor in deriva: zgomotul electric al frigiderului, rigiiala metalica a unui ascensor care parcurge clandestin maruntaiele cladirii, un claxon singuratic, muribund. Ascult totul cu mare atentie, dar mai cu seama ascult pisica, singura fiinta vie care, in afara de mine, pare sa mai fie treaza prin partea asta de univers. Poate ca daca m-ar chema Evaristo, Froilán sau Salustiano, lucrurile ar fi ceva mai simple. Fiindca practic ar fi imposibil ca o pisica sa poata articula numele astea. Dar ma cheama Juan, ca pe tata, ca pe bunicul, ca pe Tenorio. Iar pisica pare sa stie acest lucru, fiindca noapte de noapte, cu o punctualitate uimitoare, urca pe acoperis si ma striga cu disperare, cu durere. Ma striga asa cum si-ar striga cineva iubitul.
Nu vreau sa ma gindesc la lucruri dintr-astea fiindca simt ca primul pas ar fi sa imi pierd luciditatea, dar nu prea am cum sa nu ma gindesc. imi petrec toata ziua cu obsesia asta, asteptind sa se lase seara ca sa pot avea din nou ocazia de a vedea ca, de fapt, ma insel, ca nu sint nebun, ca blestemata de pisica nu pe mine ma striga. Si de fiecare data aud cu mai multa limpezime cum miauna numele meu: Juan, Juan… Neobosita, plina de speranta.

Sint singurul Juan care locuieste in cladirea asta. Am verificat uitindu-ma la cutiile postale. Exista duzini de Antonio, citiva Pedro si Luis, ba chiar si un Froilán, dar nici un Juan. Daca pisica striga pe cineva, atunci pe mine ma striga. Eu sint cel pe care-l cauta. Nu exista alta varianta. Dupa a patra noapte de ascultare, si cu teama ca pisica avea sa-mi produca o insomnie cronica, am hotarit sa iau masuri. Am sunat la usi, am cercetat. Aparent, nimeni nu auzise nici un fel de pisica mieunind cu disperare noapte de noapte. Dar asta poate si din pricina faptului ca sint singurul care locuieste la ultimul etaj. intr-un final, cineva mi-a dat o pista: poate ca este pisica vecinei celei noi, tinara care tocmai s-a mutat in bloc. De cind ma parasise Laura, traiam cu spatele la lume, asa ca nu m-a surprins foarte tare ca aveam o vecina noua de care eu nu aflasem pina atunci. in starea de pura introspectie in care eram cufundat, mi-as fi dat seama de mutarea ei doar daca i s-ar fi transportat pe scari un pian cu coada. insa vecina cea noua sosise fara surle si trimbite, invaluita intr-o capa groasa de tacere. Iar de la asa-zisa ei terasa unei pisici nu i-ar fi foarte greu sa ajunga pe acoperis. Cred ca nu mai exista nici o indoiala cu privire la apartenenta pisoiului care-mi tulbura noptile.
Hotarit sa pun capat calvarului, pe inserate am sunat la usa vecinei. Nu reusesc sa-mi dau seama daca femeia care mi-a deschis e frumoasa, insa pare foarte placuta la mingiiat. Subtire, nu foarte inalta, in genul celor care zimbesc la inmormintari.

Din felul in care era imbracata – o camasa decolorata si scurta care imi permite sa-i vad piercing-ul care-i impodobeste buricul – si petele de sudoare ca niste maci care rasarisera sub axile, imi dau seama ca am intrerupt-o din ceva. Poate ca facea gimnastica pe o banda de alergare sau facea abdominale cu unul dintre aparatele alea care se pliaza si se baga sub pat, acolo unde inainte se ascundea oala de noapte. intotdeauna am admirat fetele capabile sa consume toata energia pina ramin sleite de vlaga, poate si pentru faptul ca eu sint dintre aceia care se lasa erodati de vint. intre mine si ea nu se va inchega niciodata nimic, pentru ca sintem condamnati sa incepem relatia cu stingul. Cu foarte mult bun-simt, o intreb daca are un pisoi. O pisica, rectifica ea. Cu si mai mult bun-simt, ii sugerez sa-i bage un creion in fund pentru ca m-am saturat sa-i aud mieunatul in fiecare noapte. E-adevarat, totusi, ca traim intr-o lume in care fiecare e liber sa se exprime cum crede de cuviinta. Femeia isi pierde zimbetul si se uita la mine de parca tocmai terminase de curatat maruntaiele unui calamar. Cearcanele mele nu par sa o impresioneze. Foarte educata, imi spune ca in ciuda faptului ca mie, cu mare placere, mi-ar baga un creion sau orice alt obiect ascutit in fund, nu are nici cel mai mic gind sa-i faca asta pisicii ei. La farmacie se vind dopuri pentru urechi, conchide ea, si da sa inchida usa.

Si-atunci apare pisica. Ceea ce schimba totul. Ce mai pot sa zic? infatisarea ei ma induioseaza. E vorba de o pisica alba, de un alb atit de delicios ca nu pot sa nu ma gindesc ca cineva foarte priceput l-a creat dintr-un bulgare de zapada. Nu e nici dolofana, dar nici hamesita, are un corp elastic, usor. Iar ochii sint de un verde imprecis, care bate in galben. Ceea ce realmente ma surprinde este comportamentul ei. Pisica sta aproape nemiscata linga usa de la bucatarie, de unde se uita la mine cu un amestec de neincredere si chef de joaca. intr-un tirziu, se hotaraste sa-si invinga paralizia si vine incet catre mine, masurindu-si fiecare pas, de parca ar fi fost cine stie ce nalucire pe cale sa se risipeasca in orice clipa. Si-atunci, cind ajunge linga mine, se freaca de pantalonii mei cu o dragalasenie atit de sincera ca aproape ca ma face sa ma simt prost. Frecarea ei minutioasa si navalnica chiar imi provoaca un fel de excitare. O iau de pe jos si o privesc in ochi.

– De ce ma strigi? Ce stii tu despre mine?, intreb susurind, incercind sa nu ma auda stapina ei.
Pisica nu zice nimic. Se multumeste sa se uite la mine, cu privirea aia care pare sa aiba doua substraturi, de parca ar ascunde inca o privire in spatele privirii de-acum. Cea care rupe tacerea e fata.
– Nu pot sa cred, zice, dind din cap, de parca asista la o minune, e prima oara ca se poarta asa cu un necunoscut. De obicei, e destul de acra. Nu lasa pe nimeni sa se apropie, si cu atit mai putin sa o ia in brate.
O pun la loc pe jos si pisica continua sa se uite la mine fix. De parca ar vrea sa-i confirm ca am prins mesajul. Ce mesaj? Ce vrea sa-mi transmita?
– Doriti o cafea?, intreaba fata, brusc foarte amabila.
Dau din cap ca da si ma invita sa trec pragul casei, in timp ce manifesta o mare mirare in fata insolitului comportament al pisicii, asta intr-un fel de monolog de neinteles. Era adevarat ca tocmai se mutase, dar drumul spre living a devenit o adevarata cursa cu obstacole: cutii, pungi si dosare gramada unele peste altele, pe coridor si prin toate colturile. Ma pofteste sa iau loc pe o canapea in fata careia se ridica o masuta improvizata din usa unui dulap si niste caramizi.

– Ma duc sa pun de cafea si profit sa fac si un dus, ma anunta, disparind in bucatarie. Fa-te comod.
incerc sa o ascult, dar e foarte greu sa te faci comod cind ai in fata o pisica ce nu te scapa din ochi, uitindu-se fix la tine cu o privire ingrijoratoare. Are o privire capabila sa-i dezechilibreze pe acrobati, sa-i faca pe somnambuli sa se simta observati, sa-l faca pe un barbat ca mine sa se intrebe cum de nu l-a privit asa pina atunci nici o femeie. Ma simt cumva dator sa raspund atentiei ei, dar nu stiu cum. Stapina ei, intre timp, trinteste vase prin bucatarie. Dupa tipul de zgomot, ai zice ca a pune de cafea e o indeletnicire asemanatoare cu a ridica o piramida. intr-un final, dupa ce am luat in calcul posibilitatea de a ma aventura pina la bucatarie ca sa intreb daca nu are nevoie de ajutor in complicata sarcina pe care o ducea la capat, am auzit apa de la dus. in tot acest timp, eu si pisica continuam sa ne uitam unul la altul, fara sa stim ce sa ne spunem...

Ma intreb daca acest animal nu e prins in aceeasi cabala ca si mine sau daca nu cumva eu il banuiesc de o sensibilitate si o inteligenta pe care nu le are. La drept vorbind, e doar o pisica. Dar de ce mi se pare ca ar fi altceva? De ce am neplacuta senzatie ca, pentru ea, a fi pisica e doar un rol, un fel de deghizare?
Pe cind ma gindeam la toate astea, a reaparut fata, intr-un halat galben, si aducind o tava cu doua cesti. Cum se indrepta spre mine, halatul i se desfacea usor, lasind sa se intrevada pulpele fine si rozalii. N-as fi fost barbat daca nu mi s-ar fi accelerat pulsul atunci cind singurul lucru care ma apara de trupului ei era nodul pe care-l facuse cordonului de la halat, nod pe care ar fi putut sa-l desfaca usor pina si unul ca mine, care n-avea aptitudini pentru papiroflexie.

Mi-a servit cafeaua cu naturalete, de parca n-ar fi fost constienta de senzualitatea care se desprindea din parul ei umed si din mirosul de sapun pe care-l emana pielea ei, dar nici eu nu ma nascusem ieri: stiam ca e un fel de ambuscada, ca mi se oferea cu o aparenta neglijenta, ca vrea sa se refaca dupa o zi ingrozitoare la birou si are nevoie de ajutorul meu. O las sa inteleaga ca poate conta pe mine cu un fel de mingiiere usoara pe pulpa, fara ca gestul sa ma angajeze mai mult, asta in timp ce-mi iau ceasca cu cafea. Am inceput apoi una din acele conversatii banale si stupide al caror unic scop e sa pretindem ca nu sintem doar niste animale, un preambul de vorbe si risete destinate sa dea un aspect civilizat iminentei intilniri a trupurilor. Cred ca porumbeii isi umfla pieptul. Noi, minunile Creatiei, sintem mai rafinati. Cu un dezinteres calculat, trupurile noastre se indreapta unul catre celalalt, invadind terenul aproapelui, daruindu-se pe fata. Presupun ca si ea se chinuie sa se gindeasca la altceva. Sa uite de porcul de sef. Sau la cuvintele cu care sa-mi spuna sa plec atunci cind vom fi terminat. Eu, pe de alta parte, incerc sa nu ma gindesc la Laura. De fapt, cea de care nu putem face abstractie e pisica.
Totul s-a intimplat foarte repede.

Un mieunat ingrozitor ne-a cutremurat cind buzele noastre s-au atins. Urmatorul fapt, un fulger de o albeata aproape nevazuta. inainte ca vreunul din noi sa fi inteles ce s-a intimplat, fata se desprinde de mine urlind de durere, cu mina la obraz. Printre degete ii siroieste un torent de singe. Fuge la baie si tamponeaza cu un prosop urmele de zgirieturi care-i brazdeaza fata. Eu o urmez, naucit. in ciuda valurilor de singe, ranile nu sint adinci. Fata si pisica se masoara din priviri.
De-atunci, am o pisica. Fata mi-a facut-o cadou, adica sa iei monstrul asta din casa mea, mi-a ordonat, sau nu stiu ce-i fac. Eu am deschis usa si i-am facut pisicii semn sa ma urmeze, dindu-i in acelasi timp si posibilitatea sa aleaga. Pisica n-a stat prea mult pe ginduri si m-a urmat pina acasa. Acum petrec cea mai mare parte a timpului in fata televizorului, cu pisica in poala... Uneori, imi linge degetele cu dragoste, alteori o mingii eu pe spinarea calda si moale. Dar de cele mai multe ori, ne multumim sa ne uitam unul la celalalt. Stam asa ore intregi. Si-atunci ma gindesc ca am gresit intrebarile. Ar fi trebuit sa o intreb: cine esti? Cine se uita la mine prin ochii tai?

Nu vreau sa ma gindesc la cuvintul „reincarnare“, pentru ca niciodata n-am crezut in chestii dintr-astea, dar citeodata, dupa al treilea sau al patrulea pahar de vin, nu ma pot impiedica sa nu deschid sertarul masutei si sa desfasor pentru a nu stiu cita oara anuntul pe care l-am gasit in editia din ziua ce a urmat disparitiei Laurei, pe care l-am si decupat, fara sa stiu de ce, poate tulburat de coincidenta de nume si de virsta. Acum, cind ma uit la felul cum se uita la mine pisica in timp ce citesc nota din ziar, ma ia cu asalt o banuiala deliranta. Poate ca nu a fost chiar o intimplare. Poate ca, de fapt, Laura murise in drum spre casa, lovita de o masina sau de o criza de inima. Nu cum murise era important. Important era ca, asa cum promisese, nu avea sa ma paraseasca niciodata, daca tot ma intilnise.

Traducere de Alina Cantacuzino