OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

in cadrul Festivalului Sibiu Dans 2007, pe 29 august 2007, la Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu au fost prezentate cele doua spectacole rezultate in urma proiectului european Migrant Body. Pe 31 august, la Pavilion 2007, coregrafii Bernard Baumgarten si Cosmin Manolescu si-au prezentat creatiile realizate in cadrul proiectului Danse.Entre.Deux: Broken Car, respectiv dreams.land.
Punctul de maxim interes al Festivalului Sibiu Dans 2007 l-a constituit, fara indoiala, prezentarea a doua proiecte coregrafice europene: Migrant Body si Danse. Entre.Deux.
Proiectul Migrant Body a reunit artisti si cercetatori din Estonia, Italia, Olanda, Marea Britanie si Romania, reprezentind o investigare concretizata la nivelul miscarii, al angrenarii in modalitati de expresie corporala, dirijata de problematica migratiei, mai precis a modului in care fenomenul migratiei isi manifesta efectele in planul raportarii individului la propria realitate corporala.

Danse.Entre.Deux reprezinta o colaborare intre coregraful luxemburghez Bernard Baumgarten, creator al spectacolului Broken Car si coregraful roman Cosmin Manolescu, care, in cadrul acestui proiect, a creat spectacolul dreams.land.
Cele doua spectacole sint fundamental diferite: spectacolul lui Bernard Baumgarten reprezinta inscenarea unei situatii limita in care este prins un cuplu. Discursul se poarta intr-un context in care sintem confruntati atit cu spatiul exterior al povestii, cit si cu fluctuatiile interioare din cimpul emotional al celor doua personaje.
Spectacolul creat de Cosmin Manolescu se afirma ca o experienta strict launtrica, o capcana onirica in care publicul, indiferent de modalitatea in care alege sa priveasca spectacolul, nu are cum sa nu fie prins.
Totusi exista momente in care putem sesiza apropieri intre cele doua spectacole, cu precadere in ceea ce priveste tensiunea dintre elementul feminin si cel masculin.

Doua variatiuni pe tema migratiei
Desfasurarea proiectului Migrant Body a durat un an si a inclus rezidente coregrafice la Bucuresti, Liverpool, Pärnu, Rotterdam, Groningen, Bassano del Grappa si Venetia. Proiectul Migrant Body a fost realizat in Romania cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii si Cultelor, al Fondului Cultural National, Institutului Goethe Bucuresti, Ambasadei Olandei in Romania, Centrului National al Dansului Bucuresti si al Uniunii Europene – Programul Cultura 2000.
Proiectul Migrant Body s-a materializat, in plan coregrafic, prin doua spectacole, create de coregrafa italiana Sonia Brunelli (Migrant Body #1) si de coregrafa estoniana Triin Reeman (Migrant Body #2).
Pentru a afla care este centrul celor doua modalitati de discurs coregrafic, trebuie aflat raspunsul la o intrebare. Cum definim corpul migrator? Fara indoiala, un corp migrator este o entitate care sintetizeaza in ea aspecte culturale, psihologice si morale si care nu poate fi inteleasa in afara unor metafore inerente parcurgerii autentice a unui drum, fie ca este vorba de o cale exterioara concreta, a carei strabatere poate avea cauze politice sau sociale, fie ca e vorba de un drum launtric, directionat spre construirea unei identitati autentice.

in cadrul mesei rotunde organizate pe 30 august, la Sibiu, intilnire care a avut ca obiect al dezbaterii proiectul Migrant Body si a fost moderata de criticul de dans Katja Werner din Germania, a fost lansata intrebarea: care dintre cele doua spectacole a avut mai mult de-a face cu ceea ce inseamna corpul migrator? Un posibil raspuns ar fi acesta: spectacolul Soniei Brunellli trateaza mai mult problema calatorului, a migratiei catre o tinta care nu se dovedeste niciodata fixa, iar spectacolul lui Triin Reeman s-a raportat mai mult la ceea ce inseamna identitatea celui care salasluieste intr-un corp migrator, la contextul care pina la urma il impune pe migrator ca emanatie a sa.
Spectacolul Soniei Brunelli se concentreaza pe tenebre, pe situatii dramatice, uneori limita, pe raportarea la celalalt ca oglinda si, in acelasi timp, ca factor care asigura diferentierile inevitabile dintre calatori care si-au asumat acelasi drum.
Problema alteritatii, a celuilalt, a insotitorului, este coregrafiata de Sonia Brunelli printr-un limbaj coregrafic care initial porneste de la fraze de miscare ce angreneaza un grup intreg privit ca un singur corp migrator, care treptat se „desface“ in corpuri migratoare individuale.

„Corpurile migratoare“, interpretate de Francesca Foscarini, Einar Lints, Andreea Novac, Jenny Rees si Mariangela Tinelli, au prezentat in aceasta versiune coregrafica o modalitate de strabatere a unui drum catre nicaieri, asumarea unei cai fara o tinta precisa, in parcurgerea careia ajunge sa conteze cel mai mult modul in care se produce identificarea cu celalalt sau disocierea de el, precum si modalitatea in care calatorul incearca sa se raporteze la drumul pe care merge. Probabil aceasta este cauza pentru care intunericul este o reala paradigma a acestui spectacol: intunericul este cel care provoaca lipsa de vizibilitate a ceea ce numim corp, fiind sinonim uneori cu ratacirea. Celalalt este ascuns, ca si propriul corp, singura posibilitate de strabatere a drumului fiind data de reducerea ratacirii prin intuirea caii.
Coregrafa estoniana Triin Reeman a lucrat cu dansatorii Marianna Andrigo, Andreea Capitanescu, Silver Elvest, Jennifer Smith si Mariangela Tinelli, si a realizat o formula de spectacol bazata pe ideea de corp migrator totalmente diferita de cea creata de Sonia Brunelli.

Este o variatiune pe tema migratiei concentrata pe identitatea celui angrenat in procesul migratiei. Nici de aceasta data nu este explicita tinta drumului, desi se poate intui existenta unei cai circulare, strabatute cu mult umor, de indivizi ale caror identitati sint suspendate undeva intre radacini folclorice si existente fictive. Corpurile sint modelate dupa un tipar ce pare traditional, fenomenul migratiei dobindind astfel o substanta mai profunda: migratia este intotdeauna asociata cu o forma de dizlocare dintr-un mediu propriu unei comunitati bine inchegate. Dezradacinarea este cu atit mai evidenta cu cit cei angrenati in fenomenul migrarii sint identificati cu o comunitate traditionala, pentru care singura cale autentica este reprezentata de ancorarea profunda in propria identitate.
in pofida diferentelor accentuate dintre cele doua spectacole, trebuie remarcata o asemanare evidenta intre cele doua variatiuni pe tema migratiei: este vorba, pe de o parte, de tendinta calatorilor de a produce o identificare cu drumul strabatut, de a deveni calea orientata catre o tinta mobila indefinita. Pe de alta parte, ambele spectacole sint concentrate pe raportarea la celalalt, vazut nu numai ca un corp migrator, dar si ca entitate care oglindeste identitatea proprie. Nici o clipa nu avem de-a face, in nici unul dintre cele doua spectacole, cu o calatorie individuala, cu o strabatere solitara a drumului, dar nici cu o insotire definitiva, ci, mai degraba, cu un perpetuu flux al asocierii cu celalalt si al disocierii de el, in vederea construirii propriului corp care migreaza „doar“ spre intilnirea cu sine.

Iluzii duale si capcane onirice
Proiectul Danse.Entre.Deux a avut ca rezultat punerea in scena a doua spectacole: Broken Car, coregrafia Bernard Baumgarden, interpretarea Adrian Stoian si Mihaela Dancs (piesa realizata in cadrul unei rezidente ArtistNe(s)t finantata de programul Cultural Elvetian in Sud-Estul Europei si Ukraina/un program SDC si Pro Helvetia, in colaborare cu Centrul de Cultura „George Apostu“ Bacau) si dreams. land, conceptie artistica si coregrafie Cosmin Manolescu, interpretarea Camille Mutel si Litsa Kiousi (piesa realizata in cadrul unei rezidente oferite de Centre de Création Chorégraphique Luxemburgeoise TROIS C-L).

Danse.Entre.Deux este co-produs de Fundatia Culturala Proiect DCM si Danz Festival Letzebuerg cu sprijinul financiar al programelor Sibiu &Luxemburg – Capitale Culturale Europene 2007, Centre de Création Chorégraphique Luxembourgeois – 3 CL, al Fondului Cultural National si al Centrului National al Dansului Bucuresti.
Spectacolele produse in cadrul proiectului Danse.Entre.Deux sint complet diferite, iar orice apropiere pe care am incerca sa o facem intre ele s-ar inscrie strict in sfera speculativului pur. Exista totusi o tensiune intre un element masculin, pregnant si manifest in Broken Car si extrem de subtil actionind tocmai prin absenta sa concreta in dreams.land, si un element feminin, singular in spectacolul lui Bernard Baumgarten si dual in piesa lui Cosmin Manolescu.

Cele doua piese au meritul de a pune in lumina experiente pe care fiecare dintre noi le poate integra in relatie cu propria corporalitate, fie ca e vorba de ancorarea in situatii limita sau de captivitatea in propriul univers launtric.

Broken Car – un „naufragiu“ in infernul urban
Piesa lui Bernard Baumgarden ne propune o situatie limita: o masina stricata, si nu orice masina, ci Dacia noastra paradigmatica, o defectiune ce echivaleaza cu un naufragiu intr-o zona urbana cu tenta de ghetou, desigur, undeva in Romania… Un cuplu aflat in aceasta situatie limita, din care se pare ca nu exista iesire…
La prima vedere, am putea spune ca avem de-a face cu un scenariu absurd: ce-i impiedica pe cei doi sa evadeze din situatia in care se afla? Ce-i leaga iremediabil de locul in care s-a defectat masina? in principiu, n-ar trebui sa existe nici un motiv de ingrijorare: cind o relatie nu mai functioneaza, exista oricind posibilitatea rupturii, fie ea si cu sincopele si nehotaririle de rigoare…

Pentru o masina stricata exista oricind un service auto.
Proiectiile ne prezinta o stare de fapt oglindita in scena prin prezenta concreta a dansatorilor, dar care, de fapt, intrupeaza contradictiile si crizele launtrice ale cuplului din proiectie. Treptat, ajungem sa intelegem ca nu exista, de fapt, nici o masina, nu s-a defectat nici o Dacie, ca nu ne aflam in nici un ghetou concret, ca, in fond, nu avem de-a face cu nici un fel de dimensiune spatiala concreta, dar, paradoxal, ne aflam undeva in Romania.
Blocurile deprimante si Dacia cea veche si defecta sint de fapt simboluri pentru paradigme mostenite prin cultura si in care, de fapt, ne ancoram. Personajele, in pofida tineretii lor, sint captive in anumite stereotipii mostenite strict in virtutea faptului ca s-au nascut intr-un anumit spatiu determinat de paradigme imposibil de extirpat.
Sentimentul cel mai puternic pe care il primim dinspre aceasta poveste simpla in planul starii de fapt, dar de o mare complexitate in sfera emotiilor intime ale personajelor (fapt usor de observat gratie expresivitatii lui Adrian Stoian si sensibilitatii Mihaelei Dancs), este acela al unei mari singuratati. Nimeni nu mai pare a fiinta in lumea in care se trezesc naufragiati cei doi, nici un alt om nu mai pare a respira in acelasi univers cu cei doi. E o lume din care a fost extirpat orice altceva in afara dorintei, dar si imposibilitatea celor doi de a evada din perimetrul propriilor crize.

Solourile celor doi interpreti, ale caror semnificatii sint accentuate de proiectiile care se afla intr-o permanenta relatie cu trupurile celor doi dansatori, accentueaza sentimentul de desert launtric, de lume din care nu exista scapare, decit poate prin eliminarea completa a celuilat. „Celalalt“, obiect al dorintei, dar si al urii, este, de fapt, cel care proiecteaza captivitatea si genereaza singuratatea intr-o lume perceputa prin prisma unui imaginar configurat in functie de simboluri mostenite pe filiera culturala.
Cel mai interesant aspect al creatiei lui Bernard Baumgarden este reprezentat de modul in care este rasturnat raportul dintre iluzie si ceea ce petrecem ca real: statu quo-ul, contextul efectiv al povestii este reprezentat de proiectia unui film cu doua personaje captive in spatiul de care vorbeam, ca urmare a defectiunii unei masini.

Realitatea launtrica, insa, este reprezentata de prezenta concreta a dansatorilor in scena. Daca privim cu atentie si concomitent proiectia si ceea ce se intimpla in scena, vom intelege ca finalul poate avea o dubla morala: pe de o parte, ni se spune ca nimic nu se termina vreodata realmente, intotdeauna va exista o continuare intr-un plan cu o conotatie calitativa diferita, pe de alta parte, incercind sa facem translatia in plan personal, putem avea revelatia ca ceea ce este paradigmatic pentru forma de cultura in care sintem angrenati va determina perpetuu modul in care vom actiona in situatii limita.
- dreams.land – corpul ca substanta onirica
Piesele lui Cosmin Manolescu ne obliga permanent la redefinirea statutului de spectator.
Se aude la tot pasul replica, devenita aproape redundanta, conform careia principala functie a artei ar fi aceea de a produce catharsisul in spectator, de a-l transforma in sensul experimentarii unei noi dimensiuni a realitatii.
Creatorii isi aleg diverse modalitati de a genera reactia dorita in spectator, de a provoca o constientizare a mesajului. Prea putini artisti reusesc insa sa produca o transformare imediata, o metamorfoza brusca, aproape brutala a perspectivei spectatorului asupra realitatii.

Cosmin Manolescu isi asuma aceasta modalitate de a-si trasmite mesajul artistic prin formule de spectacol care, la o prima vedere, par extrem de riscante, daca luam in calcul tipul de interactiune cu publicul pentru care opteaza coregraful.
Ne pregatim asadar sa intram la un spectacol… Daca alegem sa ne definim ca spectatori, putem spune despre noi, nu-i asa, ca sintem privitori ai unor lucruri care ar fi preferabil sa ne placa… Pentru asta vine un spectator docil sa asiste la un act artistic… Pentru a se aseza frumusel pe un scaun si pentru a privi ceva care, eventual, sa-l incinte… Cosmin Manolescu ne pune in situatia de ne „scutura“ sistemul valoric de ultimul reziduu al acestei definitii traditionale. Si o face inca inainte ca spectatorii sa intre in sala… Acestia se pomenesc, aproape fara drept de apel, legati la ochi si condusi in… cum sa o numim? Sala de spectacol? Nici vorba! Nu exista nici o sala de spectacol! Exista un vis adinc in care spectatorul este captiv… Nu ati venit la un spectacol, ati ajuns intr-un vis desfasurat intre limite mobile trasate de Eros si Thanatos…

Sinteti liberi sa ramineti legati la ochi…. Sinteti, de asemenea, liberi sa priviti ceea ce se intimpla intre peretii visului. Realmente remarcabila in acest spectacol este modalitatea in care spectatorul este motivat sa-si redefineasca statutul traditional, dar si mai importanta mi se pare formula aleasa de coregraf pentru a schimba perspectiva individului asupra relatiei cu propria corporalitate.
Conceptul in jurul caruia a gravitat problematica Festivalului Sibiu Dans 2007 a fost corpul. Era absolut firesc ca in finalul Festivalului sa fie prezentata o creatie care sa puna problema corporalitati intr-un mod cu totul inedit.
Asadar, prin dreams.land ne descoperim „prinsi“ intr-un vis a carui dramaturgie poarta masca iluzorie a hazardului. Cosmin Manolescu controleaza atit din punct de vedere dramaturgic si regizoral, dar mai ales sub aspect coregrafic, tot ceea ce se petrece pe scena, cu o precizie care nu poate da gres. Spectacolul este construit in asa fel incit, desi datorita accentuatei sale interactivitati va fi de fiecare data altul, el nu va sta nici o clipa sub semnul aleatoriului.

Jaloanele visului in care e captiv spectatorul sint clare: este o lume cu o substanta erotica ce poate parea sufocanta, dar care este contrapunctata perpetuu, in egala masura, de amenintarea mortii si de promisiunea unei lumini eliberatoare.
Visul in care este introdus spectatorul este ca o insula a carei istorie ne va ramine iremediabil ascunsa… Cele doua personaje, cele doua fete care vor interactiona cu spectatorii in diverse forme, modelate prin prisma unui erotism gradual, nu pot fi definite printr-o naratiune concreta. La finalul spectacolului, cind ele vor forma efectiv un singur corp, vom intelege ca nu avem de-a face decit cu un singur personaj real: cel care viseaza. Cel in visul caruia am nimerit este, de fapt, singura realitate a spectacolului. Restul, cele doua fete, dar si noi insine, nu sintem altceva decit substanta onirica turnata in obsesiile, dorintele, fricile si sperantele celui care viseaza.

dreams.land, dincolo de interactivitatea sa, care pune spectatorul in situatii inedite, are marele merit de a lansa problema redefinirii statutului ontologic al corporalitatii. in viata de zi cu zi, ne gindim corpul pornind de la materialitatea sa, de la concretetea carnii. Acest fapt este atit de inradacinat in mintea noastra, incit pina si in visele noastre ne raportam la corporalitate prin prisma unei materialitati concrete. Spectacolul imaginat de Cosmin Manolescu ne propune o schimbare de perspectiva: venind din lumea de afara si descoperindu-ne captivi in visul cuiva (nu vom sti niciodata al cui, de fapt), sintem fortati sa ne gindim corpul altfel decit o faceam pina atunci: corpul meu nu mai este carne, nu mai este forma angrenata in materialiate, este pur si simplu o substanta onirica, este facuta din vis, este iluzie pura…
Interesant este faptul ca abandonarea reprezentarii corpului prin prisma carnalitatii se produce printr-o creatie puternic erotizata, in care sint adunate frica de moarte, ratacirea prin labirintul propriilor iluzii, dar si configurarea unei sperante de a iesi din cercul trasat de demonii launtrici.
Anul trecut, in cadrul Festivalului Tandem, Cosmin Manolescu ne propunea, alaturi de Pascal Alllio, un spectacol, Visa Game, prin care era puternic interogata autenticitatea noastra periclitata de modul in care ne definim in context social, dar si de modalitatea deficitara de raportare la „celalalt“. Prin crearea unei brese in spatiul public, spectatorul isi redefinea corporalitatea prin prisma unor structuri de tip social. Visa Game reusea sa chestioneze un statut ontologic, pornind insa de la o realitate de tip social si cultural.

Prin dreams.land, Cosmin Manolescu propune o suspendare efectiva a socialitatii, asa cum o intelegem si cum ne angrenam in ea in mod uzual, si ne integreaza intr-un tip de spatiu care din punct de vedere ontologic este definibil numai prin prisma visului. Spectatorii vor sti probabil tot timpul ca acela nu e visul lor. Nici unul dintre cei care au venit la spectacol nu s-au aflat vreo clipa in propriul vis… De fapt, nici nu conteaza in ce vis s-au „trezit“ captivi, important e ca se reproduce revelatia faptului ca e foarte posibil ca ceea ce numim realitate corporala sa nu fie altceva decit substanta de vis.
Cistigul reprezentat de realizarea spectacolului dreams.land consta in modul in care e interogata, pe de o parte, natura corpului uman si este evidentiata incertitudinea care planeaza asupra unei definiri unilaterale a corpului, spectatorul fiind in mod fericit obligat sa isi schimbe perspectiva asupra propriei corporalitati. Pe de alta parte, cei care vin la spectacol nu au cum sa nu-si redefineasca statutul de spectator si, de asemenea, nu pot sa nu inteleaga altfel decit pina atunci functia artei, ca generatoare de noi perspective asupra a ceea ce numim, justificat sau nu, realitate.