Pe cît de redundantă poate, pe atît de neevitat este
afirmaţia că Mihai Şora este o personalitate redutabilă a culturii române, a
cărei istorie de aproape un secol o poartă onorabil cu sine, implicîndu-se şi
acum, la peste 90 de ani, în proiecte ambiţioase, dar şi solicitante, precum
cel al restituirii operei lui Benjamin Fondane. În ultimii ani, numele lui său
a fost adus deseori în atenţia publică de către Leonid Dragomir. Doctor în
filozofie al Universităţii din Bucureşti, cu o teză despre Nietzsche şi Freud,
Leonid Dragomir a debutat în volum, în anul 2001, cu o carte de aforisme,
Fragmente de adolescent întârziat, graţie cărora a avut şansa de a-l cunoaşte
pe marele filozof. Întîlnirea se pare că a fost una excepţională, în urma ei
apărînd deja două cărţi, dintre care prima în 2005 – Despre toate şi ceva în
plus. Prin cea de-a doua carte – Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a
speranţei –, Leonid Dragomir reuşeşte o „decantare“ a laturii conceptuale din filozofia lui Şora, care este extrasă astfel din domeniul
recepţiei specializate (abstracte, prin definiţie) şi redate vieţii din care
s-a hrănit şi spre care şi-a întins obstinant cuvintele, în căutarea dialogului
salvator.
Cum se ajunge la salvarea ontologică?
Volumul este unul călăuzitor, ieşindu-le în întîmpinare
tuturor celor care încearcă să se familiarizeze cu aristocratica artă (mai mult
sau mai puţin filozofică) de a fi, pe baza căreia Şora şi-ar dori întocmită
lumea. Demersul reprezintă o
sistematizare cronologică a cărţilor de filozofie scrise de Mihai Şora din 1944
pînă în 2005 (Du dialogue intérieur, Sarea pământului, A fi, a face, a avea, Eu
& tu&el&ea...sau dialogul generalizat şi Clipa şi timpul), prezentările fiind
urmate de şapte dialoguri delectabile, dar nu mai puţin consistente, ale celor
doi filozofi.
Fără a o sărăci, Leonid Dragomir reuşeşte să „simplifice“ filozofia lui Şora, pe care o
face mai transparentă, vădind o înţelegere profundă a acesteia. Ideile
fundamentale sînt urmărite de la carte la carte, în continuitatea lor, cu
nuanţele şi modificările lor, pericolul conceptualizării aride fiind evitat,
căci este mereu evidenţiată orientarea către viaţă a gîndirii lui Şora, un
filozof al deschiderii şi al comuniunii obţinute prin dialog, atribut atît al
omului individual, cît şi al societăţilor în ansamblul lor, prin care se poate
(re)cîştiga normalitatea umanităţii şi bucuria de a fi. Primul pas îl
reprezintă, în concepţia lui Şora, „dialogul interior“ (marcă definitorie a
umanului), care este echivalent cu „ezitarea între mai multe soluţii“, cu „o probă de foc“ prin care trebuie să
treacă omul pentru a-şi produce roadele, doar astfel ajungîndu-se la
autenticitate, un alt concept esenţial al gîndirii lui Şora. Autenticitatea
este percepută ca o datorie pe care omul o are faţă de sine, legată fiind de
maniera şi măsura în care fiecare dintre noi reuşeşte să învingă obişnuinţele,
automatismele, răspunsurile primite de-a gata, doar astfel avîndu-se acces la
salvarea ontologică, prin care se dobîndeşte propria natură nealterată de
noianul aparenţelor şi, de aici, la comunicarea cu Celălalt.
Alteritatea care duce la libertate
Dialogul, iniţial interior, se extinde în mod firesc şi
devine unul generalizat, chiar filozofia lui Şora fiind una dialogică, formulă
ilustrată în trei dintre cărţile sale care sînt concepute ca un dialog între MŞ
(Un Mai Ştiutor, Mihai Şora), TP
(Tînărul Prieten, de fapt iniţialele lui Toma Pavel) şi, în A fi, a face, a
avea, un DA (un devotat amic, Dan Ar-senie). Pentru Şora esenţial este faptul
ca Eul să-l întîlnească cu adevărat pe celălalt ca alteritate (alter ego) şi
să-l numească Tu, căci elementul de bază este întîlnirea dintre două fiinţe
umane libere, care se descoperă una pe cealaltă ca alter ego în chiar actul
întîlnirii lor. Această intersubiectivitate dialogică este expresia deschiderii
reciproce şi a perceperii celuilalt drept alteritate, ceea ce constituie condiţia
esenţială a libertăţii, a respectului, a demnităţii, de fapt, a umanităţii în
ansamblul său (cu toate zonele pe care le presupune aceasta: privată, socială,
religioasă, politică etc.).
În această ecuaţie, rolul esenţial îi revine verbului a fi,
care trebuie să îşi capete adevărata supremaţie în faţa lui a avea (cele două
fiind mediate, în viziunea lui Şora, de verbul a face), căci a fi înseamnă
bucurie, care e „sarea pămîntului“. Şora pledează constant pentru păstrarea
diferenţelor individuale prin valorizarea lui a fi în faţa lui a avea.
Riscurile politicii sînt legate tocmai de acest dezechilibru între cele două
verbe, ducînd la sclerozarea creativităţii, de aceea preferinţa merge către o
societate pluralistă, care să funcţioneze după principiul separaţiei puterilor
şi în care puterea să fie delegată de la bază spre vîrf. Dialogul este calea
către a fi, iubirea este motorul, iar datoria fiecăruia este de a descoperi în
apropiaţi pe acest magic a fi. Dialogul adevărat asigură menţinerea unicităţii
fiecărui participant, iar „prin comuniune, cei ce dialoghează sînt deja uniţi
în potenţialitatea numită umanitate. Însă – trage un semnal de alarmă filozoful
– există pericolul falsului dialog, care începe cu alienarea prin reducerea
eului propriu şi al celorlalţi la cîteva trăsături schematice şi prin adeziunea
la o credinţă de tipul celor propagate de ideologii“.
Dialogul generalizat între subiecţi liberi, care ştiu că a
avea şi a face nu îşi au rostul decît supuse lui a fi, devine singura soluţie
pentru a întoarce lumea cu faţa spre lumină, pentru a evita maladiile omenirii,
ce pot ajunge pînă la totalitarisme sau pînă la aplatizanta mentalitate
consumistă. Mihai Şora este un optimist în ceea ce priveşte salvarea
individului şi a umanităţii, opera sa fiind expresia unui „umanism creştin“ de
factură personală, singura soluţie întrezărită fiind trezirea fiecăruia la
sine, descoperirea personalităţii unice şi irepetabile, înclinînd astfel
balanţa către esenţialul a fi.
Testul rezistenţei în timp
Dialogurile din cea de-a doua parte a cărţii vin să destindă
şi să contextualizeze şi mai mult problematica din cărţile de filozofie.
Astfel, cititorii pot afla că sintagma centrală a filozofiei sale – dialogul
interior – îşi are punctul de plecare în discuţiile pasionate cu colegii de
facultate, dialogul continuînd, în interior, şi după despărţirea de aceştia.
Aflăm şi despre maniera în care şi-a scris prima carte, în timpul primului an
de război, istoria publicării acesteia la Gallimard (este primul român publicat
la prestigioasa editură), legătura sa cu Rezistenţa franceză, numirea sa ca
cercetător stagiar la CNRS, ecourile apariţiei primei cărţi, precum şi despre
felul în care a ajuns la formula dialogului pentru conceperea cărţilor de
filozofie etc. În aceste dialoguri de dată recentă (şi aici nu pot să nu-mi
exprim regretul că dialogurile nu sînt datate), dincolo de aceste limpeziri şi
decriptări publice, cel mai relevant îmi pare testul rezistenţei în timp la
care este supusă filozofia lui Şora, test pe care îl trece cu succes, căci
realitatea zilelor noastre (mondializarea, războiul din Irak, insecuritatea
mondială) se lasă cu uşurinţă filtrată prin prisma ideilor sale de acum o
jumătate de secol.
Lecţia de filozofie a lui Mihai Şora este o lecţie de viaţă
focalizată pe problematica responsabilităţii individuale, omul fiind perceput
în special ca fiinţă ce poate şi are datoria de a alege, de a reacţiona, de a
lua atitudine. Să fii şi să gîndeşti înainte de a avea şi a face şi să te
deschizi iubitor către Celălalt pare o soluţie ce sfidează şi timp şi spaţiu,
iar bucuria şi speranţa nu ţin de un imaginar utopic, ci sînt condiţionate de
măreţia simplităţii, a adevărului şi a respectului.
Leonid Dragomir
Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei
Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 2009, 184 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters