OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mihai IACOB
Jennifer
Editura Crater, Bucuresti, 2000, 348 p., f.p.


Dupa ce citesti primele 20 de pagini din romanul lui Mihai Iacob incepi sa-ti pui serios problema destinatiei acestui text: este unul de consum, o incercare literara nereusita, vreo intentie de experiment? Si asta din simplul motiv ca din cele 20 de pagini poti desprinde deja principalele caracteristici ale cartii: actiunea precipitata (pripita, mai curind spus: se petrec zeci de lucruri), fraza sacadata si aliniatele frecvente, fiecare desemnind, de obicei, inceputul unei rasturnari de situatie.
De ce spun ca o carte scrisa intr-un stil simplut, cu mari naivitati, ar putea fi totusi suspectata de experimentalism? Sint doua motive care sustin aceasta idee: constanta „greselilor“ de strategie romanesca, mentionate mai sus; si aparitia citorva mici episoade care tulbura cursul atit de lin al romanului – episoade in care personajele intra in contact cu lumea picturii lui Leonardo da Vinci. Insa regula numarul 1 a experimentului este afisarea constiintei schimbarii si nu disimularea ei. Formatia cinematografica a autorului are efecte stranii asupra scrisului: nevoia continua de „focalizare“ a textului, de orientare a lui intr-o directie precisa.

Din cite am putut sa ghicesc printre rindurile schitei bio-bibliografice, intentia autorului este sa-si faca loc printre scenaristii Hollywoodului cu astfel de scrieri. Mihai Iacob traieste acolo de ceva timp si „Scrie si spera“. Abia dupa acest amanunt biografic putem intelege originea acestui stil frenetic din Jennifer – o adevarata salata à la Hollywood: rapiri, scene erotice discrete, urmariri, rascumparari etc. Le gasim pe toate aici – Mihai Iacob ar fi putut face un „dictionar de actiune“ cu toate „intimplarile“ romanului sau.
Insa discutia despre posibilitatea unui experiment se dovedeste repede a fi pur retorica. Exista in Jennifer nenumarate pasaje in care diletantismul, naivitatea debordeaza. O partida de sex se termina cu o neasteptata imagine a Capelei Sixtine: „Niciunul din ei nu se mai lupta. Imbratisarea lor devenise un amalgam in care dimensiunile se suprapuneau, se confundau si adunau timpul intr-un embrion de eternitate. Ii venira in fata imaginile de la Capela Sixtina. Lumea se nastea acum in fata ei“. Iar reflectiile asupra dragostei intrec uneori naivitatea comerciala a filmelor hollywoodiene: „Oricit de subtile si evoluate ar fi sentimentele, radacina lor ramine intotdeauna aceeasi. Absolut aceeasi. De la Cleopatra la Julieta si la Scarlett O’Hara, daruirea, gelozia si virilitatea au contat intotdeauna. Iar in ordine, virilitatea n-a fost niciodata pe ultimul loc“. Apare si o „mica“ mise en abime: Jennifer, desi prinsa intr-un vertij de urmariri, iubiri etc., scrie un roman pe care celelalte personaje il vor citi si in care se vor regasi…

Colac peste pupaza, la sfirsit ni se sugereaza si caracterul ciclic al romanului care incepe si se incheie pe data de 14 august 1997. Pe ansamblu, sentimentul ramine acelasi: ca nu stii cum sa citesti acest roman, nu stii ce vrea. Si asta in ciuda explicitarilor pe care le incearca autorul: „Romanul (scris de Jennifer, n.m.) era un mesaj pe care incerca sa-l transmita inainte de intilnirea fatala cu iceberg-ul. Ceva care s-o reprezinte. Singura aparare pe care o mai avea in fata spaimei. In fata destinului. Un testament. Era chinul si bucuria ei. Se simtea artista“. Complexitate artificiala, un talmes-balmes de actiuni si de personaje, o sintaxa cam ciudata – cam atit despre romanul lui Mihai Iacob.