OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In 2003, la Sibiu avea loc premiera cu un spectacol care stirnea entuziasmul aproape tuturor criticilor. Din motive complexe, nu l-am ajuns la premiera, dar am citit cu interes mare parte din cronicile (multe) dedicate lui. Cind, intr-un final, la Festivalul International de Teatru de la Sibiu, am apucat sa-l vad, m-am trezit cuprinsa de sentimente si ginduri amestecate, cu un singur numitor comun: ceea ce se petrecuse sub ochii mei pe scena era cu totul altceva decit ceea ce citisem sau ceea ce-mi imaginasem citind comentariile.
Spectacolul se numea Experimentul Iov, iar regizorul lui e „modelul“ absolut de deturnare a actului critic dinspre reflectie si analiza spre militantism distructiv.

Cistigatorul celor mai multe premii si nominalizari din istoria UNITER-ului si, pe cale de consecinta, membru al „mafiei“ teatrului romanesc. Tinta criticilor virulente si a micilor rautati ale unora dintre comentatorii scenei romanesti, l’enfant terrible si regizorul de suflet al celorlati. Mihai Maniutiu, creator al „generatiei de aur“ care-i numara pe Alexandru Dabija (absolvent al UNATC in acelasi an – 1978 – cu Maniutiu), Gábor Tompa si Dragos Galgotiu (promotia 1980), Victor Ioan Frunza (promotia 1981) si inca citiva, este in ultimii ani o figura „problematica“ a teatrului romanesc, din prisma receptarii mai mult decit din cea a procesului creator propriu-zis. Si, ca de obicei, „temele“ sint mai degraba extraartistice.
Una dintre probleme provine dintr-o flagranta eroare de rationament critic: spectacolele lui Mihai Maniutiu sint respinse a priori in numele si cu argumentele schimbarii de paradigma estetica din anii din urma, de cele mai multe ori in numele si cu argumentele neorealismului. Regizorul nu are apetit pentru concret, montarile lui sint excesiv de simbolice, intelectualizante, si prefera reiterarea ad nauseam a propriilor obsesii tematice in defavoarea unei lecturi fidele in intentie a textului; e la fel de obositor de repetitiv in mijloace si imagini – cam acestea ar fi principalele „acuze“ ce i se aduc. Sa le luam pe rind, cu argumente similare (contextul paradigmatic, nu functionarea si eficienta lor scenica propriu-zisa).

Prima intrebare tine de teorie: poate sau trebuie sa fie „autenticismul“/neorealismul/simbolismul/expresionismul unica estetica valabila pe scena teatrului la un moment dat? Daca intr-un anumit punct orizontul de asteptare al criticii vizeaza, sa zicem (trecind de la estetic la tematic), teatrul politic, atunci acest tip de teatru trebuie, in mod necesar, sa preocupe in egala masura pe toti creatorii acelui moment? Raspunsul de bun-simt e nu (si e valabil si pentru cealalta parte a baricadei, sustinatoare, de pilda, a teatrului ritualic/realist psihologic/autonom estetic). Raspunsul de facto e ca la noi exista o presiune din ambele tabere vizind delegitimarea artistica a paradigmei concurente.
Intr-adevar, teatrul lui Mihai Maniutiu e puternic simbolic. E insa decodarea intregului construct simbolic imperios necesara in intelegerea spectacolului? Are nevoie cel care vede Shoah. Versiunea Primo Levi1 sa inteleaga semnificatia cabalica a copacului rasturnat, trebuie ca spectatorul Cintarii cintarilor2 sa cunoasca teoriile gnosticilor si sa recunoasca o prelucrare dupa, de pilda, Hava Nagila, un cintec evreiesc de nunta, ca sa priceapa, elementar, despre ce e vorba in poveste? Spectacolele Lui Maniutiu sint intotdeauna structurate pe citeva niveluri de adincime si complexitate, iar simpla existenta a unui nucleu simbolic nu le face obligatoriu ireparabil ermetice.

Si, intr-un final – obsesiile personale in defavoarea textului: daca, in principiu, traditia interpretativa a regiei romanesti e atit de fundamental eronata, de ce nu i se reproseaza exact acelasi lucru lui Radu Afrim? Justifica schimbarea de paradigma ca interpretarea extrem de subiectiva sa fie o calitate cind e vorba de noua paradigma si un defect de neiertat cind e vorba de cea veche? Cit despre repetitivitate, lucrurile stau simplu: publicul „civil“ si „normal“ caruia ii sint adresate aceste montari nu are acces la integralitatea operei maniutiene, manierismul (daca exista) nu e condamnabil in numele spectatorilor, iar analiza acestei tendinte trebuie facuta cu alte mijloace si din alte considerente.
O a doua problema, inca si mai grava, provine din nota de valoare de grup pe care o capata „atitudinea“ fata de montarile lui Maniutiu. In lumea teatrului, tine deja de o cultura organizationala care polarizeaza indivizii in grupuri distincte, in mare, in functie de afinitati explicit manifestate: iti plac spectacolele lui Mihai Maniutiu, inseamna ca esti depasit, manipulabil, fara „glanda“ pentru adevarata valoare, sustii „mafia“, esti o tombatera teatrala, pe scurt; nu-ti plac respectivele spectacole, te lupti in numele artei noi, esti revolutionar, un spirit deschis si nonconformist. Mihai Maniutiu a ajuns, fara sa stie si fara sa vrea, o cauza.

La o singura intrebare criticii adepti ai „demolarii“ lui Mihai Maniutiu nu reusesc sa raspunda: de ce, daca stii ca sansele ca spectacolele unui anume regizor sa te convinga tind dramatic spre zero, daca nu poti construi o relatie intelectual-afectiva cu un anume gen de teatru, bati totusi jumatate de tara ca sa vezi acele spectacole? De ce?
Umbla prin tirg vorba ca teatrul seamana cu fotbalul (Sarah Kane avea o intreaga teorie despre asta); pina acum, am rezolvat problema galeriilor.

––––––––––––––––
1. Dupa interviuri cu Primo Levi, traducere de Anca Maniutiu; prima montare – la Teatrul de Stat Oradea (2004), cea de-a doua – la Teatrul National „Radu Stanca“, Sibiu (2007).
2. Teatrul Maghiar de Stat, Cluj (2007).