OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mihai POPA
64 umbre in apa
Grafica: Mihai Popa. Editura neprecizata, Bucuresti, 2000, 80 p., f.p.


Suflete neprihanite

Daca Ion Burnar reprezinta versatilitatea – altfel profund inofensiva, relevanta exclusiv ca simptom al zilelor noastre – unui personaj cu mai vechi state pe la Uniunea Scriitorilor si un boem sensibil la premiile literare, iar postfatatorul sau face dovada unei perfidii pigmentate cu firave forte teoretice, iata ca mai exista si suflete candide: unele care nu par sa cunoasca nimic din toate acestea si care, la o adica, nu prea stiu nici pe ce lume sint. Mihai Popa debuteaza cu o placheta de dimensiuni mici (cca 10x15 cm), fara loc si an de aparitie (sint trecute manual, cu pixul), unde semneaza atit versurile, cit si grafica. Autorul poet si grafician are, ne spune un Marin Matei Popescu (posibila anagrama), 36 de ani. (Deci nu mai e, in fapt, chiar tinar…) Dar dumnealui nu ne ofera datele asa, direct, ci, asemeni dlui Tiberiu Alexa, postfatatorul cu stupoare mai sus-citat, stie sa le-ntoarca involuntar poetic: „La portile poeziei a batut intiia oara, de 64 de ori, un nou nume. Al unui tinar uimit de strafulgerile din adincul cuvintelor, de frumusetea fara seaman a metaforei, de gratia rimei, de farmecul neprelucrat, frust al versului alb. S-a nascut in al 64-lea an al veacului ce sta acum sa plece. [...]

In intelesul curat, adinc al strofei sale instraiate in vesminte de sarbatoare, se deslusesc folositoare lecturi din faptele scrise ale lui Blaga, Voiculescu, Nichita Stanescu, Marin Sorescu“. In plus, inainte-cuvintatorul il defineste pe autor ca pe un model de „uomo universale“ atit de exersat pe multiple planuri, incit devine imposibil a deduce cu ce se ocupa de fapt: „Cuget neastimparat, mereu in cautare de nou, de altceva, de altcum, semnatarul celor aci de fata 64 poezii exploreaza cu neostenire noi olaturi din tara frumosului. S-a incumetat a face proza (pe cind un volum?) A modelat lutul cu priceperea pe care ti-o da si experienta, si talentul – pe cind un vernisaj? S-a infratit cu lumina, cu bucuria culorii, pe care de multa vreme le serveste cu credinta, cu pasiune [...]. Tusul, creionul ii sint de mult prieteni, desenele adunate in aceasta placheta probindu-i harul. Tinarul, inca, ce a batut acum intiia oara la portile poeziei, are un nume: Mihai Popa. El se cuvine retinut“. Pretiozitatea lesinatoare, confuza si dulceag-poetica a acestei prezentari (demonstrind atitea lacune incit cu mult mai verosimil si mai fericit s-ar prezenta faptele daca volumul in cauza n-ar fi decit o farsa), foarte inrudite cu poezia debutantului, ridica unele semne de intrebare cu privire la identitatea celui care a compus atari elogioase rinduri… Cliseistic, imatur (de o imaturitate cronica, s-ar spune, data fiind virsta autorului, una departe de a fi vreun atu invariabil), fara lecturi care sa treaca de nivelul liceului si al unei, volens-nolens, culturi generale, versurile lui Mihai Popa ar fi cu atit mai putin scuzabile daca ar avea, intr-adevar, cei fie si indirect declarati 36 de ani.

In poemele lui se aglomereaza toata recuzita curenta in versificarile adolescentine, cea platonica si subjugata de fascinatiile ruralitatii, de peisajele lunare si fiorii thanatici, de amorul generator de senzatii inefabile etc. etc. Nu lipsit de talent, dar precar si anacronic, cum ni-l dezvaluie referintele livresti sub al caror patronaj se asaza cu servitute pios-idolatra, Mihai Popa are prea putine note distinctive. Debutul lui, ca al atitor alti doritori de consacrare prin tipar, nu iese prin nimic in relief: „Cind picura din coltul frunzei roua / in suflet undele durerii pornesc / sa increteasca-n agitate dungi / miscind, adinc, emotii ce aduc / imaginile lumii petrecute-n gind. / Ma vad iar liber peste cimpul gol – / o stea deasupra imi arata calea, / ea, cea dintii menirii mele sol / si cel din urma-n suflet privitor“ (Altadata).