Autor: 
Categoria: 
Marea miză
Editura Nemira,
Bucureşti, 2008, 256 p.
Nu ştiu dacă nu
cumva e o impresie: mi se pare că, de la un timp, în lumea literelor româneşti
apetitul polemic s-a cam anemiat, iar disponibilitatea pentru dezbatere e
adesea mimată prin luări de poziţie conformiste, de multe ori oţioase şi fără
nerv. Se întîmplă astfel ca apariţia unor cărţi cu miză – scrise anume ca să
incite la „disecţii“ profunde, la „gîlceavă“ inteligentă – să nu aibă aproape
nici un ecou. Sînt sceptică, de exemplu, dată fiind blazarea cvasi-generalizată
ce ne-a cuprins, în privinţa şanselor ca o carte ca aceea a prozatorului Mihai
Sin, Marea miză, să ne scoată din amorţeală, să ne antreneze într-o discuţie
neconvenţională despre romanul românesc, despre ceea ce este şi ceea ce ar
putea să fie acesta. La prima sa ediţie, în 2003, eseul în chestiune nu a
beneficiat de prea multe comentarii, deşi conţine o serie de
consideraţii-dinamită, care, în mod normal, nu te pot lăsa indiferent, fie că
le aprobi, fie că te enervează şi le conteşti.
Marea miză este
profesiunea de credinţă a unui prozator de şcoală veche, imun la cîntecele de
sirenă ale doctrinarilor postmodernismului autohton. Într-o epocă în care
cuvintele de ordine sînt „relativizarea“, „contingenţa“, „ironia“, Mihai Sin
rămîne pe redutele unei concepţii despre literatură taxabile (de către unii...)
ca desuete, dacă nu chiar reacţionare. În contra curentului, Mihai Sin
defineşte literatura ca valoare „tare“, ca expresie a general-umanului şi
revelator al devenirii istorice, îngăduindu-şi luxul de a insista cu obstinaţie
asupra echivalenţei dintre ceea ce numim (încă!) literatură mare şi literatura
cu mize/teme „mari“. Că în absenţa unei problematici de substanţă (ce vizează,
în toată complexitatea ei, „condiţia umană“) romanul se vădeşte un produs
minor, perisabil, asta este, sau ar trebui să fie, o evidenţă. Că experimentul
romanesc îşi are rolul său, fără îndoială important, dar în acelaşi timp
limitat, este, iarăşi, o afirmaţie de bun simţ. Aşijderea, că excesul de
experiment şi de artificiu au dus într-o fundătură (lipsa de audienţă fiind
numai unul dintre efectele crizei), că specia romanului presupune – vrem, nu
vrem –, dincolo de orice subtilităţi „tehnice“, investigarea (în variate
formule) a multiplelor paliere ale umanului. Şi nu cred că, scriind aceste
rînduri, (re)formulez, odată cu Mihai Sin, blamata prejudecată a temelor
majore. Nu cred, în primul rînd, că e vorba de o prejudecată. De altfel, de la
imperativul rezonabil de a nu valoriza exclusiv „temele majore“ (ale istoriei,
societăţii sau ale sufletului uman) în detrimentul celor „minore“ (ale
cotidianului derizoriu, ale corporalităţii ori ale unui biografism apter în mod
ostentativ) s-a trecut, extremist, la a le discredita pe primele şi a le
prezenta pe cele din urmă drept singurele productive.
Are dreptate Mihai Sin să
observe că, „după ’90, cu foarte puţine excepţii, am asistat la o invazie a
grotescului, a ironismului şi a parodicului, a romanului «decoltat» şi «foarte
decoltat», a scabrosului, şi toate acestea într-o epocă totuşi tragică“. Care
ar fi, după autorul în discuţie, temele de „mare miză“ ale romanului românesc
actual, „Atitudinea faţă de fiinţa naţională şi faţă de «problema naţională»,
faţă de destinul României şi, de ce nu, al Europei, faţă de ticăloşirea individului
apăsat de mizerie şi de o istorie recentă pe care nu o mai înţelege, condiţia
umană la sfîrşitul mileniului II“...
Nu, nu sînt
cuvinte mari şi goale! Unii vor ricana, probabil, identificînd un sîmbure de
„naţionalism“ în pasajele înainte citate. Iar Mihai Sin este, într-adevăr, un
naţionalist, dacă prin naţionalism înţelegem ataşamentul (cît se poate de
firesc) faţă de valorile culturii/literaturii naţionale şi, întîi şi întîi,
faţă de ideea de cultură/literatură naţională. E adevărat că relevanţa acestui
concept (de „literatură naţională“) e tot mai serios pusă sub semnul întrebării
în contextul discuţiilor despre inconturnabila globalizare. Dar tot atît de
adevărat este şi că, mai mult decît alte naţiuni, noi, românii, ne grăbim
excesiv în a ne alinia, a ne plia, a ne lepăda veşmintele, fără să ne gîndim
prea mult dacă altele, croite pentru alţii, ni s-ar potrivi mai bine sau, mai
exact, fără a avea iniţiativa de a le ajusta pe potriva noastră.
De altfel,
nici nu sînt atît de sigură că alţii (cu o tradiţie culturală mai bogată decît
a noastră, ce-i drept) se vor grăbi la fel de mult ca şi noi să pună între
paranteze, cu un gest de vinovăţie, ideea de specific naţional. Mai mult ca
sigur că ne împinge spre acest gest şi „un pic“ de snobism sincronist, o mai
veche maladie a noastră, pe care Mihai Sin o descrie, în Marea miză, nu fără
vervă. „«Sincronismul» nu poate fi, la nesfîrşit, un scop în sine, ci cel mult
un proces paralel cu căutarea de sine, cu obsesia propriilor teme“. Rezistenţa
la imitaţie este ilustrată foarte bine de exemplul rus, asupra căruia autorul
acestui eseu insistă, în multe pagini, cu vizibilă voluptate analitică.
Prozatorii ruşi au avut curajul de a-şi face o miză din analiza aşa-numitului
„suflet rus“ şi literatura lor a cîştigat pe termen lung („În Rusia ş…ţ nu ştiu
să se fi făcut cîndva atîta caz de «sincronism», ceea ce nu i-a împiedicat pe
ruşi să aibă o mare literatură în toată perioada secolelor XIX şi XX. […] De
prisos să mai amintim marea influenţă pe care au avut-o Dostoievski şi Tolstoi
asupra gîndirii occidentale“). Cum se vede, Mihai Sin se situează pe poziţia
deloc confortabilă a unui G. Ibrăileanu, critic în genere citit (astăzi ca şi
ieri) inadecvat, prin lentila prejudecăţilor sincroniste/lovinesciene pe care
ni le-a inculcat sistematic şcoala.
Punctul
vulnerabil al literaturii
române
Principalul punct
vulnerabil al literaturii române, în speţă al romanului, este, după Mihai Sin
(şi iarăşi cred că are dreptate), complexul de inferioritate, neîncrederea în
propriile resurse, complex ce are drept corolar obsesia
sincronizării/„universalizării“, agravată, doar în parte justificat, după ce
ne-am fript cu supa protocronismului autohtonist. Un loc important îi rezervă
autorul Marii mize lui Rebreanu, a cărui lecţie magistrală ar fi aceea a lipsei
de complexe occidentaliste („nu s-a lăsat prins în capcana unei «gîndiri
subalterne»“), de unde şi forţa de impact a solidei sale arhitecturi
prozastice. Dintre scriitorii contemporani cu Rebreanu doar Sadoveanu e la fel
de lipsit de complexe. Din păcate – şi aici Mihai Sin pune degetul pe o rană
deschisă –, „nici unul dintre ei n-a reuşit să realizeze un dialog viabil cu
literaturile occidentului“. Să fie de vină apartenenţa la o literatură „mică“?
Nicidecum, pentru
că, la noi, „nu cultura e «mică», ci instituţiile sînt «mici»“. Acaparaţi de
actualitate, ignorăm necesitatea de a ne promova clasicii, sugestionîndu-ne că,
de fapt, ei oricum nu ar interesa în străinătate. Cu argumentul: nu ne mai
interesează nici pe noi! E ciudat să vezi cum, în curricula
şcolară/universitară, Sadoveanu pierde din ce în ce mai mult teren în favoarea
unor autori interbelici marginali („redescoperiţi“ şi revalorizaţi odată cu
generaţia ’80), precum Bonciu, Şuluţiu, Fântâneru, cazuri interesante, nu-i vorbă,
dar de anvergură redusă...
O altă întrebare
foarte importantă a cărţii lui Mihai Sin este de ce prozatorii români
contemporani nu sînt tentaţi de abordarea unor teme cu „mare miză“. Din mai
multe motive. Între care nu e de neglijat teama de marginalizare, legată de
aceeaşi obsesie a „sincronizării“ imperioase: n-ar fi, chipurile, de bon ton,
n-ar fi în spiritul timpului nostru proza solidă, cu timbru grav, articulată pe
teme „majore“ vizînd condiţia umană – „A ne tot «sincroniza» a însemnat, de la
o vreme, încurajarea spiritului imitator şi a maimuţărelii scriitoriceşti,
încurajarea abuliei, a lipsei de îndrăzneală, a «trăirilor mici», a lipsei de
anvergură şi, indirect, dar în unele cazuri şi direct, descurajarea adevăratei
voinţe de a construi […]. Poate şi de aceea, dar nu numai, romancierul român
s-a ferit să abordeze tragicul: pentru a nu fi ironizat, acoperit de băşcălie,
marginalizat, «exclus», bagatelizat şi ridiculizat“. A jucat în defavoarea
romanului solid pentru care pledează Mihai Sin şi faptul că temele de „mare
miză“ (precum „acel destin al sufletelor româneşti sub dictatura comunismului“)
au fost mimate/simulate în formula romanescă a „obsedantului deceniu“ şi, în
acest fel, compromise. E păgubos totuşi să aruncăm şi copilul din copaie odată
cu apa murdară! Au rămas nescrise astfel romane de care am fi avut neîndoielnic
nevoie, romane despre al doilea război mondial, despre crizele antrenate de
ridicarea cortinei de fier, despre demonii comunismului autohton, cărţi scrise
altfel decît prin încifrare „esopică“.
„Vesela
apocalipsă“
Aici Mihai Sin se
întîlneşte cu Eugen Negrici, pe care îl şi citează de mai multe ori în legătură
cu avatarurile bizare ale romanului românesc postbelic. Înainte de a avea o
proză cu „eroi“ memorabili, am trecut (în ambiţia sincronizării cu orice chip,
cu riscul întreruperii evoluţiei organice) la o proză a antieroilor şi a
antieroicului. Înainte de a fi epuizat filonul romanului realist solid, am
optat pentru o proză de deconstrucţie a acestei formule. Înainte de a explora
teritoriul tragicului şi al metafizicului, ne-am îndreptat spre zona
contingentului, a ironiei, a derizoriului. Fără să fi atins criza formulelor
„tradiţionale“, am trăit, prin autoiluzionare bovarică, sentimentul
alexandrinismului literaturii noastre, considerînd inevitabilă intrarea în
zodia „veselei apocalipse“ postmoderne. Aşa se face că „ultimele trei decenii
ale secolului al XX-lea au însemnat pentru romanul românesc nesfîrşite
dezbateri teoretice, aproape o teroare a lui «cum spunem», şi toate acestea în
dauna «temelor», a mizelor romaneşti, a ideilor şi problemelor majore ale
contemporaneităţii cuprinse în romane. Şi, trebuie menţionat imediat, nu doar
cenzura a împiedicat acest tip de dezbateri, ci, în primul rînd, o «tendinţă»
şi o «modă » care nu se mai termină, prelungite şi după ’90, şi care,
impasibile, sînt preocupate doar de «scriitură» şi «text»“. Şi aceasta „într-o
ţară în care «epicul» pare să prisosească şi să se reverse, în care conflictele
tragice iarăşi prisosesc, în care destinul ne dă atîtea semne că ne-am putea
pierde de la o zi la alta“...
De reflectat!
Etichete:
RSS Feed
Newsletters