Sînt rînduri confesiv-premonitorii pe care Mihail Sebastian
le scria în 1931 şi care, îmi place să cred, ar putea oferi un răspuns
„concluziilor“ desprinse de Marta Petreu după selecţia unor articole politice
publicate între 1928 şi 1934 de Sebastian în publicistica vremii. E adevărat că
în ultimii ani s-a înregistrat o tendinţă de idealizare a lui Mihail Sebastian.
Acesta a fost transformat într-un reper moral în cadrul generaţiei sale, iar
studiul Martei Petreu e bine-venit, dar pentru cunoscătorii textelor (nu doar
politice) ale lui Sebastian nu face decît să echilibreze balanţa, fără însă a o
înclina în partea opusă, aşa cum îşi doreşte autoarea. Incompatibilităţile din viaţa
lui Sebastian sînt evidente, dar tonul acuzator şi tendenţiozitatea abordării
lipsite de nuanţe duc la autosubminare. Ceea ce ar fi trebuit să fie o
concluzie a unui studiu obiectiv se vădeşte a fi premisă, un scop al
cercetării: „Pot demonstra că ideile lui Sebastian provin, în proporţie de
măcar 90 la sută, din laboratorul de gîndire politică a lui Nae Ionescu“, scrie
Marta Petreu…
După încercarea mai degrabă nereuşită a lui Teşu Solomovici
de a repune în circulaţie o parte dintre textele publicistice ale lui
Sebastian, la sfîrşitul anului trecut, Editura Hasefer a publicat două volume
conţinînd astfel de texte: Mihail Sebastian comentat. Ce vîrstă daţi acestor
texte? şi Itinerar spiritual francez, două volume ce oferă o altă dimensiune
spirituală şi intelectuală decît cea sugerată de Marta Petreu, care nu o
anulează, însă de care n-ar fi rău să se ţină cont înainte de a pune etichete
definitive, sau de a relua altele vehiculate anterior („hamal ideologic“).
Primul volum (re)aduce în atenţia cititorilor 26 de articole
publicate de Sebastian în numeroasele reviste culturale la care a colaborat
între 1928 şi 1940, cînd i s-a luat dreptul de semnătură. Articolele sînt
comentate de personalităţi din diferite domenii ale culturii zilelor noastre
(Visarion Alexa, George Bălăiţă, Radu Beligan, Ana Blandiana, Paul Cernat,
Remus Cernea, Barbu Cioculescu, Radu Cosaşu, Dorel Dorian, B. Elvin, Alice
Georgescu, Mircea Ghiţulescu, Gheorghe Lupaşcu, Carmen Muşat, Marin Mincu,
Mariana Nicolesco, Nico Nitai, Tudor Opriş, Ion Pop, Alex Ştefănescu, Aurel
Vainer, Matei Vişniec, Eugenia Vodă, Leon Volovici, Henri Zalis şi Vlad
Zografi), volumul fiind axat, aşa cum afirmă şi Ştefan Iureş în Argument, pe
„conceptul menţinerii în actualitate“, idee sugerată şi de întrebarea uşor
retorică din titlu – Ce vîrstă daţi acestor texte?.
Trebuie menţionat faptul că articolele, bine alese, pun sub
reflector în special contextul cultural al perioadei, şi mai puţin pe cel
politic, nodurile pe care Sebastian a încercat să le dezlege în deceniile
trei-patru ale secolului trecut dovedindu-se, aşa cum reiese şi din
comentariile ce se doresc în prelungirea lor, la fel de actuale şi azi.
Sintetizînd, Sebastian plasează într-o ramă critică probleme dintre cele mai
stringente: rolul criticului literar, fuziunea noului cu vechiul, relaţia
dintre literatură şi viaţă, dintre literatură şi gazetărie, dintre teatrul
modern şi literatură, dintre cultură şi televiziune, relevanţa premiilor
culturale, moralitatea şi responsabilitatea scrisului, necesitatea ierarhiilor,
scrisul ca meserie, specificul naţional etc.
Nu puţine sînt articolele de critică literară, deoarece,
atît ca romancier şi dramaturg, dar şi prin publicistica sa, Mihail Sebastian a
participat direct la mişcarea literară a vremii sale, fiind angajat în
comentariul literaturii contemporane, atît româneşti, cît şi universale.
Interesul pentru epoca modernă a reprezentat un punct esenţial al
investigaţiilor sale foarte aplicate, ce acoperă spaţii extinse.
Unitatea
dialectică, indisolubilă, între concept (care asigură trecerea de arbitrar) şi
sensibilitate, bazată astfel pe o dublă exigenţă cerută criticului –
exactitatea conceptuală şi sensibilitatea delicată – reprezintă esenţa
esteticii lui Mihail Sebastian. Actul său critic este unul deschis, suplu,
modern, sincronizat cu ritmul literaturii europene, opus criticii dogmatice,
preocupate de standarde generale şi de legi estetice inflexibile, absolut
inoperabile în condiţiile schimbărilor petrecute în literatura acelor ani. Prin
judecăţile sale, Sebastian a refuzat scientismul suficient, simplitatea
formulelor („Orice artă care porneşte de la un rebus riscă să piară odată cu
dezlegarea lui“), dar a depăşit şi estetismul pur, literatura fiind pentru el o
expresie a umanului, gîndirea şi fiinţa reprezentînd o unitate, şi nu o
dualitate ireductibilă. În viziunea sa, scrisul echivalează cu un act de
prezenţă şi de participare, şi nu cu unul de inteligenţă discursivă. Scrisul,
inclusiv cel critic, este hrănit de o experienţă vitală, de o autenticitate a trăirii,
care influenţează aprecierile axiologice ale criticului literar, idealul
estetic hrănindu-se din materia vie a unei prezenţe sufleteşti, esteticul
devenind o marcă a identităţii. De aceea Sebastian va prefera operele în care
se simte respiraţia vieţii, în lipsa căreia se anulează şi esteticul, şi
moralul.
Relaţia dintre gazetărie şi literatură, aşa cum o vede
Sebastian, este comentată de Dorel Dorian, în ecuaţie intrînd şi conceptele de
„stil“, „adevăr“, „spontaneitate“, „minciună“, „etică“, iar Ana Blandiana se
declară impresionată de capacitatea lui Sebastian „de a fi în acelaşi timp
scriitor şi ziarist. Nu în sensul că în acelaşi timp putea să scrie piese de
teatru sau romane şi texte pentru ziar, ci şi în sensul că aceste texte pentru
ziar, fără a avea nici o clipă aerul că literaturizează, sînt mult mai mult
decît nişte articole. De fapt, dacă ar trebui să spun un singur lucru despre
publicistica lui Mihail Sebastian, aş spune că el nu se sfieşte şi nu se
zgîrceşte să folosească în ea rezervele de sensibilitate de care beneficiază de
obicei doar arta“. „Neeconomisire a fiinţei ascunse“ numeşte atît de frumos
Blandiana această aptitudine a lui Sebastian, o „risipă de sine“ de care sînt
în stare doar fiinţele profunde şi autentice. Discursul îndrăgostit,
capacitatea de a admira fără rezerve reuşita unui confrate, dar şi distanţa
critică ce nu-i anulează acuitatea senzorială sînt alte constante ale metodei
critice practicate de Sebastian şi reţinute de Carmen Muşat, în timp ce Ion Pop
remarcă justeţea identificării liniilor, iar Paul Cernat evidenţiază eleganţa
ironică a moralistului, fineţea dezarmantă şi umorul greu accesibil.
Înlăturarea responsabilităţii, contrazicerile evidente, netezirea opiniilor,
consideraţiile care trec dincolo de adevăr, stilul căutat care aduce cu sine
fleacuri agreabile sînt păcate ale criticii literare sancţionate de Sebastian
şi care îl determină să polemizeze cu Eugen Lovinescu, acuzaţiile dure
îndreptate către acesta vizînd precauţia şi amînarea unei opţiuni categorice.
Premiile literare
Acest set de exigenţe nu apare doar explicit în articolele
lui Sebastian, ci îi vertebrează, în general, activitatea critică,
„substanţialitatea“, „definiţiile şi analizele limpezi“, dar şi „precizia
verdictului critic“ fiind coordonatele care îi reţin atenţia şi lui Barbu
Cioculescu, în timp ce George Bălăiţă constată că „verbul este ferm,
pătrunzător, mai totdeauna adecvat. Deseori dublat de o anume candoare, tot o
formă a inteligenţei“.
Observaţia lui Sebastian conform căreia televizorul anulează
respiraţia vieţii, privîndu-ne de spectacol ca act de prezenţă, ca bucurie a
mulţimii, îşi păstrează actualitatea. Este, de asemenea, o evidenţă că mare
parte a premiilor literare care se acordă în România sînt irelevante – nu
trebuie decît să ne uităm la premiile acordate de filialele USR sau de reviste
din provincie şi nu numai, premii care sînt o şansă unică pentru a se lăuda o
carte sau unul dintre criticii care semnează în paginile revistei respective.
Recunoaştere în familie, cantitate neglijabilă în ansamblu!
„M-aş amuza cu succes să stabilesc o listă complectă de
relaţii şi prietenii numai din lectura cărţilor de critică. Disting uneori în
pagini întregi numai piruete imaginare, saluturi demne, strîngeri de mînă şi
surîsuri, o întreagă tehnică modernă care transformă volumul criticului într-un
adevărat salon de primire şi judecata lui într-o simplă graţiozitate şoptită la
o masă comună între două sandviciuri“ – scria Sebastian în 1928. Admiraţii
convenţionale, confundarea criticii literare cu o acţiune publicitară, articole
impuse de conjunctură, de relaţiile de grup şi combinaţii de culise, slujind
chiar o anumită editură, criterii esteticeşi axiologice subminate de raţiuni de ordin comercial, debuturi
senzaţionale, anunţate cu surle şi trîmbiţe, prăfuite peste noapte,
subiectivitatea înţeleasă ca subiectivism – toate astea formează un loc comun
şi în cultura de azi. Ca şi lipsa de nuanţe!
totul pe langadoc - Miercuri, 11 Iunie 2008, 00:47
mda, foarte frumos, dar totul e cam "a cote"
n-ati raspuns la nimic din probele martei petreu, bune, proaste, asta ma interesa. ma asteptam sa spuneti ceva concret. ati scris un "n-ar fi rau sa fie bine". Problema e: este adevarat sau nu? daca nu, sa vedem cine a mintit, cui apartin textele acelea. daca da, s-a terminat.
sprry, in logica nu incap piruete...
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters