OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„E cu siguranta vina noastra, a gazetarilor, importanta exagerata ce se da in public politicii. in fond, ce se intimpla mai bun in tara asta nici nu se consemneaza in jurnalele consiliilor de ministri, nici nu se afla in discursurile deputatilor. Falsele glorii, falsele evenimente, falsele pasiuni ce se incaiera pe maidanul politic, ar trebui reduse la rubrica faptelor diverse. Ce ar ramine si cit ar ramine, atunci, din ieftina notorietate a sefilor de partide, a sefilor de guvern, sefilor de comisii?

in orice caz, ar fi timpul ca lumea sa fie mai amanuntit informata despre activitatile si energiile care se implinesc dincolo de bugetul statului, din initiativa, din curajul si straduinta unor oameni care, neavind ce face cu vanitatea de a fi cunoscuti, se multumesc cu bucuria de a lucra.“
Mihail Sebastian, Cuvantul, 13 august 1932

Profilul intelectual si moral al celui care a fost Mihail Sebastian (si, implicit, locul acestuia in cadrul controversatei generatii din care a facut parte, dar si in cadrul istoriei literaturii romane) este imposibil de fixat fara sa se tina seama de activitatea de critic literar concretizata in extrem de numeroase articole risipite (inca) in revistele vremii. Publicistica lui Sebastian permite decriptarea unei estetici autentice, minimalizata de
G. Calinescu prin reducerea ei la una „tipica la criticii evrei, anume: iubirea“ ori plasata reductiv, chiar si acum, pe filiera franceza, facindu-se abstractie de afinitatile si influentele venite dinspre literatura in limba engleza (care, la noi, avea in interbelic destul de putini cititori), pe care o prefera la un moment dat literaturii franceze, careia ii amendeaza luciditatea ce nu este dublata de emotie, acestea fiind cele doua elemente inseparabile ale esteticii sale, careia Cornelia Stefanescu ii asocia o „surdina de clasic“, estetica ce permite surprinderea unor puncte comune cu principiile estetice promovate in epoca de Virginia Woolf ori James Joyce, ale caror opere le aprecia la modul superlativ.

Inteligent, echilibrat, lucid, uneori modest, alteori orgolios, Mihail Sebastian a fost una dintre constiintele care au reusit sa se sustraga exceselor comune epocii (demonului critic al noii generatii), raminind in acelasi timp un glas cu o sonoritate aparte, de un rafinament intelectual inconfundabil, ce s-a facut simtit in multe dintre problemele importante ce au tensionat chenarul epocii, valente polemice ferme strabatindu-i des eseistica. Fiind un intelectual ce se misca cu usurinta prin multe literaturi (franceza, engleza, italiana, spaniola, rusa), mare parte din cartile citite fiind in editii originale, Sebastian a fost un critic literar ce si-a permis receptarea literaturii romane prin raportarea continua a acesteia la contextul literaturii universale, emitind judecati de valoare originale, dar pertinente, nuantate si substantiale, exercitiul gratuit al potrivirii cuvintelor in ambalaje fosnitoare fiindu-i strain, de aceea convingerea ca orice cuvint trebuie sa serveasca adevarul l-a transformat intr-un adversar al vervei: „Verva este gratia lichelismului. Stileaza platitudinea si ii da nu stiu ce aer nostim. Ca o floare la ureche. Scuza injuratura si atenueaza prostia brusca punind-o cheflie intre ghilimele. Poate sa fie agreabila. Poate uneori sa fie spirituala. Dar e total, etern si iremediabil necreatoare! [...] E neexigenta si stenica: nu complica nimic. Suplineste cugetarea cu un numar scazut de arabescuri verbale, spuma abundenta pe marginea unui pahar de cristal din care zadarnic vei sorbi, fiindca vinul a disparut“.

Note despre Proust
Cu aceasta constiinta a responsabilitatii scrisului, Mihail Sebastian s-a implicat in dezbaterile privind romanul modern, pus de unii critici sub semnul descompunerii sau al falimentului, din cauza transformarilor care l-au dus dincolo de sfera epicului, receptarea critica si creatoare a lui Proust in Romania oferind prilejul unor controverse legate de validitatea noii formule romanesti, in disputa fiind angrenate nume dintre cele mai importante ale perioadei: Ibraileanu, Ralea, Aderca, Lovinescu, Calinescu, Camil Petrescu, H. Papadat-Bengescu, Zarifopol, Pompiliu Constantinescu etc. Foarte bun cunoscator al operei lui Proust (in 1939 a publicat Corespondenta lui Proust, de care s-a ocupat in premiera mondiala, in prefata marturisind ca avea cunostinta si de preocuparile asemanatoare ale americanului Phillip Kolb, dar nu a avut acces la lucrarea acestuia), este unul dintre cei care au promovat in Romania romanul scriitorului francez, intiietatea descoperirii lui Proust fiind disputata de Felix Aderca si Mihai Ralea. intr-un articol din 1927 din Cuvantul, Sebastian polemizeaza pe marginea romanului proustian („roman liric“) cu nimeni altul decit Benjamin Crémieux, cel care publicase in 1924, in celebra NRF, primul studiu cunoscut despre opera lui Proust. Sebastian ii recunoaste acestuia meritul de a fi facut cunoscuta publicului opera proustiana, dar nu poate sa nu observe ignorarea nuantelor si a unor subtilitati care l-au facut pe francez sa vorbeasca despre unitatea si logica constructiei, despre echilibrul operei, schematizind si simplificind, in timp ce, observa indreptatit Sebastian, in cautarea timpului pierdut reprezinta mai degraba „desfasurarea dezordonata a unei amintiri, ce se spune pe sine in toata libertatea si spontaneitatea sa“, fara a se supune vreunei legi a compozitiei.

Sebastian va polemiza intr-un mod detasat si calm, dar sigur, si cu Felix Aderca, care vazuse in Proust „intiiul romancier al simbolismului“, asezindu-l pe acesta in fruntea scriitorilor care au compromis romanul, afirmatii neintemeiate, deoarece, afirma Sebastian, Proust nu a facut decit sa restaureze conceptia clasica a romanului, adaugindu-i trasaturi inedite si facind-o astfel viabila. De asemenea, Sebastian va combate si afirmatia lui Aderca potrivit careia scriitorul francez a romantat vietile unor cunoscuti, vazind in aceste incercari de dezlegare a unor nume, „in descoperirea cheilor“, „un sistem facil si nefolositor“, „un divertisment picant“, o placere inferioara. Snobismul lui Proust este o alta coordonata ce a determinat polemici in epoca, I.D. Gherea combatind snobismul suparator al acestuia, afirmatie contrapunctata de consideratiile lui Zarifopol, care vedea in snobismul lui Proust o componenta a esteticii acestuia, sau de ale lui Mihail Sebastian, care declara ca nu crede intr-un snobism proustian.

Elasticismul structural, acuitatea critica si intuitia valorii i-au asigurat un simt al orientarii in arta, literatura sau muzica si o limpezime a privirii ce au facut ca judecatile de valoare, emise de multe ori in raspar cu etichetele vremii, sa fie confirmate odata cu trecerea timpului. „Proustianismul“ Hortensiei Papadat-Bengescu a pus din nou fata in fata nume mari din literatura romana, Lovinescu si Calinescu fiind cei doi poli. „Metoda proustiana“ identificata de Lovinescu in romanele scriitoarei va fi negata de Calinescu pe motiv ca „naratiunea e plana, continua, exterioara“, in timp ce Tudor Vianu considera in 1920 ca scriitoarea „niciodata nu reda fapte“ si „analiza sa nu insoteste viata. Ea se opreste tocmai acolo unde viata incepe cu activitatea. E o analiza de motive inconstiente“. Mihail Sebastian va recepta mult mai aplicat literatura Hortensiei Papadat-Bengescu, observind ca personajele se caracterizeaza si prin constiinta fiintei lor in masura in care participa la poveste, scriitoarea fiind cea care a creat in literatura romana „tipii cel mai clar conturati si cei mai consecventi cu firea lor“. Bun cunoscator al operei lui Proust, dar si dramaturg, lui Sebastian ii va fi usor sa remarce ca „aceasta certitudine in abordarea eroului o desparte complet pe autoarea Concertului... de arta proustiana, de care critica – uneori un elogiu, alteori o mustrare – a apropiat-o“ si ca, anecdotic, nici una dintre clipele mari ale Timpului pierdut nu sint motivate, in timp ce la H. Papadat-Bengescu, „fiecarei trepte interioare ii raspunde credincios un semn limpede din afara“, autoarea supunindu-se legii de teatru potrivit careia un personaj se caracterizeaza dupa ce face, nu dupa ce spune.

In apararea lui Paul Zarifopol
O alta polemica pe care M. Sebastian a avut-o cu Lovinescu si cu Anton Holban este axata pe diferentele dintre un portretist si un psiholog, valente polemice sustinind si apararea lui Paul Zarifopol intr-o perioada in care acesta era contestat cu vehementa de colegii sai de generatie, dar considerat de Sebastian „un lucid care a trait intr-un timp de vizionari“, a carui situatie „in mijlocul atitor oameni frenetici semana putin cu situatia omului intrat treaz si nebaut in toiul unui chef bine incins“, fara insa a se feri sa se delimiteze de scientismul acestuia, care excludea sensibilitatea atit de pretuita de Sebastian, sensibilitate pe care nu o regaseste nici in Falsificatorii de bani al lui Gide, pe care il catalogheaza drept „un roman ratat de prea multa inteligenta“, denigrindu-l astfel pe Gide (si chiar el sublinaza acest aspect), intr-o vreme in care acesta era la moda, ba mai mult, criticii se grabeau sa puna semnul egal intre autenticismul celor doi. Scriitorul roman ii va recunoaste influenta doar la nivel formal, vazind in gideism chiar opusul autenticitatii si ii va nega eticheta de „imoralist“, in care vede un cliseu, o formula mincinoasa, deoarece, pentru a corupe, trebuie sa fii pasional, in timp ce francezul scrie la un grad de luciditate sub care se pot comunica idei, dar nu sentimente: „Nu poate modifica suflete, caci numai pasiunea corupe, inteligenta niciodata“.

Principiul ca „o arta nu este niciodata mare daca ferestrele ei nu sint direct deschise spre viata“ il va face sa adopte o atitudine critica si fata de avangarda romaneasca, cea care „nu a experimentat pentru a afla, ci pentru a uimi. A neglijat rezultatele reactiei chimice, pentru zgomotul si culoarea din eprubeta“, valori autentice ale modernismului fiind Ion Barbu, Ion Vinea, Brancusi si Marcel Iancu, iar reviste precum Punct, 75 H.P., Integral nefiind decit niste „don quijotesti aparitii de arena spaniola“, si pictopoezia, o farsa.
Gindirea aplicata, pe un fond de eleganta inteleapta, coerenta demonstratiilor, solide si convingatoare, firescul eruditiei trecute prin filtrul inteligentei, lipsa ostentatiei si a rigiditatii si responsabilitatea actului critic fac din Mihail Sebastian un polemist ferm, dar de bun-simt (si, de ce nu, opus simtului comun), si nu unul „temut“, pe care il dezavua intr-un articol din 1930, din cauza violentei fara responsabilitate si a lipsei de idei. Mihail Sebastian a fost si omul ideilor profunde si scinteietoare, expuse cu franchete si gratie.