OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

N-are momentan titlu este al treilea titlu cu care tînărul Mihnea Rudoiu (n. 1978) încearcă să-şi convingă cititorii de calităţile sale de romancier. Pînă una-alta a reuşit să convingă trei edituri, cu o frecvenţă de metronom: un volum la doi ani. Atît A toi, cuando tu no estas (Humanitas, 2005), Micul Abelardy. Viaţa şi opera (Cartea Românească, 2007), cît şi prezentul opus ficţionalizează la modul parodic, „haios“, dar cu ambiţii „serioase“, avatarurile unui antierou cu destule elemente de alter ego: elev într-un orăşel de provincie, absolvent de liceu militar şi de Academie Militară, virtualmente scriitor şi întotdeauna trouble-fête etc. – unde „etc.“ este, bineînţeles, partea ficţiunii...

 

Mihnea RUDOIU, N-are momentan titlu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, 344 p.

Într-un comentariu de pe manşeta cărţii de faţă sîntem înştiinţaţi că avem de-a face cu un „bildungsroman al generaţiei messenger scris în cheie parodică“ şi că amintirile lui Ralph Thomason – narator şi protagonist al volumului – constituie un „schelet narativ“ în care „tonul casual şi ironia muşcătoare trasează portretul unei întregi generaţii ce a trecut rapid de la absurdul sechelelor postcomuniste la absurdul relaţiilor virtuale“. Nimic inexact. Trebuie spus, de altfel, că nici umorul, nici inteligenţa cazuistică, nici vioiciunea stilistică, nici pofta de a povesti nu-i lipsesc tînărului prozator. Din păcate, le foloseşte de multe ori aiurea, autosabotîndu-şi calităţile în mod sistematic şi transformîndu-le, pînă la urmă, în defecte de fabricaţie. Toate romanele sale suferă de aceleaşi neajunsuri: autoderiziunea şmecherească a tonului (care împinge întreaga materie narativă în zona puştismelor) şi incapacitatea de a se opri la timp (care îl face să greşească mereu dozajul stilistic şi să dilate pînă la plictiseală aceleaşi trucuri & cogitaţii dezabuzate, „filozofic“–miştocare, despre societate, lume, viaţă, armată, familie şi relaţiile dintre sexe, cu trimiteri la Platon, Max Weber şi Karl Popper). N-are momentan titlu pare să ne avertizeze începînd de la... titlu că apetitul autodistructiv are, totuşi, un caracter programatic. Dar asta nu justifică mare lucru. Antiliteratura nu e decît o convenţie literară printre altele, iar autorul real nu poate da întotdeauna vina pe naratorul manevrat de el...

Structural, Rudoiu este un umorist satiric, uneori burlesc, alteori absurdist. Un fel de Nicolae Ţic postmodern, cu ambiţii de Hasek sau de Kurt Vonnegut... Nu-i vorbă, de la Anton Bacalbaşa şi Gh. Brăescu încoace, literatura noastră nu duce lipsă de prozatori satirici cu pregătire militară. Rudoiu joacă însă totul pe cartea parodierii existenţialului în romane stufoase, cu mult balast verbal. Ca şi celelalte volume mai sus-menţionate, N-are momentan titlu mimează, băşcălios, antiutopia cosmopolită, „englezind“ caricatural onomastica şi toponimia, altminteri cît se poate de recognoscibil-autohtone. Fieni, orăşelul de baştină al familiei Thomason, devine astfel „Phyenhy“, Constanţa (unde puberul Ralph pleacă la liceul militar) e „Ckonstantza“, sora (ca şi viitoarea soţie, cu care va rămîne căsătorit doar cinci luni...) se numeşte „Corynna“, colegul Gigel este Gygil, superiorul Filip – Phyulip, o iubită Viviana e Vyvyana ş.a.m.d. Romanul se derulează la persoana întîi, ca un memorial de închisoare al numitului Ralph, acuzat că l-ar fi accidentat cu premeditare pe amantul fostei sale soţii (Alex, alias Supersexy), după o păruială demnă de filmele action de serie B. (Auto)parodierea acţionează acid, pince-sans-rire, pe întreaga lungime a naraţiunii, aruncînd în ridicol convenţia spovedaniei carcerale şi pe cea a romanului de formare, romantismul poveştilor de dragoste şi eroismul celor de cazarmă (nu degeaba Ministerul Apărării e numit Ministerul Comediei), dar tinzînd, parşiv, către o frescă în negativ a societăţii contemporane...

 

Atît Ralph, cît şi sora sa Cory se poartă, încă din şcoala generală, în răspăr cu modelele părinţilor – respectabili profesori de liceu şi gimnaziu, covîrşiţi de meditaţii şi de grija pentru viitorul odraslelor. În liceu, tocilarul Ralph devine un atlet al onanismului (pentru că, nu-i aşa, tocilar egal onanist...), iar după facultate se afirmă ca Don Juan virtual, ascuns sub diverse nickname-uri pe site-urile matrimoniale. Dezamăgitor sau, pur şi simplu, teribil de ghinionist în lumea reală (dovadă eşecurile amoroase pe toată linia), laş, cabotin şi meschin de regulă în comportamentul său cotidian, Ralph se arată sinucigaş de onest în lumea militară, unde îşi compromite, stupid, o ascensiune promiţătoare. În schimb, sora sa Cory îşi asumă de la început cu cinism condiţia de fată „bine“ căreia nu-i place cartea, ci doar condiţia de tipesă întreţinută. Cele mai reuşite pagini satirizează, mucalit, viaţa de familie (portretul corcolitoarei mame a lui Ralphie e, pe alocuri, tordant!) sau snobismul pragmatic de gîşte consumiste al fătucilor sensibile doar la aparenţe şi status social, dornice să „se scoată“ din mocirla provincială prin agăţarea „romantică“ de bărbaţi cu situaţie şi atitudine. Picanta odisee erotică a protagonistului (care trece nonşalant de la concitadina Yulyanna la Corynna, via Myhayella, Chiyara, Vyvyanna din Ckarackal, Clawoodya ş.a.m.d. – majoritatea, coincidenţă, în vîrstă de 28 de ani) are dinamism şi o anume vervă portretistică în zona divertismentului de moravuri. Ceea ce nu se poate spune decît rareori despre aventurile picareşti ale tînărului subofiţer plimbat dintr-o unitate în alta, din „Ckaransebesh“ în Capitală, şi concediat în urma deconspirării unui plagiat doctoral comis de ministrul său... E limpede că Rudoiu mizează pe contrastul comic, grotesc-caricatural, între penibilul situaţiilor reale şi „sublimul“ închipuirilor „romantice“, iar principala victimă se dovedeşte a fi chiar exemplarul alter ego Ralph Thomason, „The Man“, permanent ridiculizat şi sabotat de propriul thymos.

 

Dramatizat în Antichitatea elină de Euripide prin figura Medeei, „eul profund, iraţional“ reprezintă, pînă la ultimul cuvînt al cărţii, motorul eşecului „thomasonian“ în toate. Iată-l explicat en abîme, într-un aparteu cu valoare de îndemn la autoscopie: „Nu fiţi ridicoli! Vă rog, cercetaţi cu atenţie! Sinele vostru social n-a fost niciodată umilit şi făcut de cacao în ciuda naturii luminoase a minţii şi a unei activităţi cerebrale intense? (...) Vă rog, scotociţi-vă bine de thymos! (...) Euripide l-a ginit de-acum patru milenii. Ar trebui să-l depistaţi uşor, vă spun! E cel mai versat mardeiaş al bunurilor cele (sic!) mai de preţ ale raţiunii din istoria psihanalizei! Trebuie să-l fi remarcat! Delicat ca o nălucă, pus pe băşcălie, plin de năduf şi de pathos şi-i place teribil să apară inopinat! Tumultuos! Are instinct comic, îi plac show-urile şi reprezentaţiile fastuoase de bîlci! Ho-ho! Se prăpădeşte după ele! Haideţi, l-aţi găsit?“ Pe aceeaşi linie se înscrie şi substanţiala contribuţie a autorului la valorificarea literară a onaniei. Căci, înainte de a agăţa virtual „gagici“ de pe site-urile matrimoniale, Ralphie se exersează impetuos în sfera solitară a sexului imaginar, răzbunîndu-se astfel pe toate frustrările vieţii reale de cazarmă. Zeci de pagini sînt presărate cu confesiuni autoerotice şi autoironice de genul: „În baie, la toaletă, transpuneam în real tot ce mişuna în imaginaţie.

 

Suspinam, scînceam, o voce ţîşnită din cele mai adînci străfunduri ale perversităţii în care poate face bungee-jumping un adolescent smintit urla ca nebună, deşi suficient de şoptit spre a nu fi interceptată de cei de la cabinele alăturate... într-un final orăcăiam ca o broască, iar ele, domniţele, torceau ca nişte mîţe... Ne înţelegeam de minune. După care mă întorceam să înghit raţia zilnică de borhot cazon. Niţel tras la faţă. Nervos. Dar învingător“. În acelaşi timp, protagonistul îi snobează pe toţi cu lecturile sale „enciclopedice“, etalate autoderiziv, ca un adevărat seducător intelectual. Fugind de ridicolul registrului înalt, naratorul alunecă însă lesne în extrema cealaltă: „Miracolul economic a dat roade aproape instantaneu în Pheyeny. În mai puţin de zece ani oraşul s-a înjumătăţit. Nu ca suprafaţă, ci ca număr de locuitori. Te dureau mucii de ce zăreai (...). Aşa bulangiu să fie Dumnezeu? Pedepsea un oraş întreg pentru un singur apostat?“

Pe aceeaşi linie, după accidentarea lui Alex-Supersexy (vechiul rival „seducător“ de pe site-urile erotice supravieţuieşte, totuşi, loviturii de automobil), deţinutul Ralph ajunge să-şi breveteze, en fanfare, „Plasturele Thomason postmicţiune“, invenţie cu care dă lovitura şi îşi ia revanşa asupra vieţii, ajungînd pînă şi pe Wikipedia... Finis coronat opus.