Scriitorul suedez Steve Sem-Sandbergoferă cititorilor români, prin traducerea romanului său,
Ravensbrück, un portret de femeie absolut extraordinară. Este
vorba de Milena Jesenská, destinatara scrisorilor lui Kafka.
Milena Jesenská s-a născut la Praga, în 1896, şi a
trăit în prima jumătate a secolului al XX-lea, pînă în
1944, cînd moare în lagărul nazist Ravensbrück,
iubind, răzvrătindu-se împotriva tatălui, fiind de două ori
căsătorită, cunoscîndu-l la Viena, în 1920, pe Franz
Kafka (O întîlnire pasageră? O minune? O dragoste
neconsumată?), scriind articole într-un registru variat (de la
lucruri moderne, despre emanciparea femeilor, arhitectură, reţete
culinare şi vestimentaţie pînă la texte de protest, unele cu
iz comunist). În carte sînt cuprinse şi o serie de
fragmente din textele Milenei, din perioada cînd era
jurnalistă: „Eu cred că în zilele noastre e un lucru cît
se poate de obişnuit ca oamenii, dar cu precădere femeile, să fie
deprimate fiindcă simt cum le încremeneşte viaţa în
rutină. Poate au căsătorii fericite, bărbaţi buni şi înţelepţi,
copii silitori. Dar, în acelaşi timp, simt că viaţa le va
rămîne aşa la infinit. Astfel de femei ar face bine să
înţeleagă că nu destinul hotărăşte viaţa unui om modern.
Există diverse soluţii pentru fiecare acţiune. Tu singur hotărăşti
ce vrei să realizezi. Şi asta înseamnă că femeia modernă
are în primul rînd de învăţat că nu trebuie să
dea vina pe alţii. Pentru felul în care arată viaţa ta nu
poţi învinui pe nimeni“.
Războiul o prinde pe Milena Jesenská
într-o ţară controlată de nazişti. Ajută şi adăposteşte
refugiaţi evrei, scrie la jurnale interzise. Este dibuită destul de
uşor de trupele Gestapo staţionate la Praga. În anchetă este
mîndră şi neînduplecată, curajoasă şi sfidătoare.
Va muri în lagărul din Ravensbrück, în primăvara
anului 1944. Romanul reconstituie această viaţă tumultoasă şi
tragică a eroinei, oferind cititorului imaginea unei femei libere, o
libertate vizibilă atît în relaţiile de familie, cît
şi în înfruntarea cu istoria. Se spune despre Milena, în
paginile romanului: „o fiinţă fermecătoare, spirituală, vioaie;
poate puţin prea vioaie“, „are un fel de nonşalanţă
fermecătoare, pe care i-o stimez, dar n-aş suporta-o chiar o cină
întreagă“.
Romanul Ravensbrück a apărut la
Editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei“,
coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Lilianei Donose
Samuelsson. Romanul a fost lansat săptămîna trecută la
Bucureşti, în prezenţa autorului. La lansare a fost prezent
Ambasadorul Suediei la Bucureşti, Mats Aberg, prezentarea romanului
fiind făcută de Sabina Fati, Cezar Paul-Bădescu şi Marius Chivu.
Este prima oară cînd scriitorului suedez Steve Sem-Sandberg i
se traduce un roman în limba română. Autorul este primul
laureat al Premiului „Marin Sorescu“, acordat de ICR Stockholm,
despre care revista noastră a scris în nr. 399, din 22
noiembrie 2007, cînd am publicat un interviu cu Dan Shafran,
director al ICR Stockholm, care purta titlul: „Prin Premiul «Marin
Sorescu», România este mai aproape de Suedia“. Să
amintim că la recentul Tîrg de Carte de la Frankfurt, ultimul
roman al lui Steve Sem-Sandberg, Năpăstuiţii din Lodz, a fost bine
primit de public, de edituri şi de agenţii literari.
Cum aţi descoperit-o pe Milena?
Am locuit cîţiva ani în
Cehia, ca jurnalist. Evident, Praga este oraşul lui Kafka. Dacă
mergi ca turist, este imposibil să nu ţi se arate casa în
care a locuit, şcoala unde a învăţat, aleile pe unde se
plimba. Ceea ce m-a uimit este că nicăieri în oraş nu se
găseşte vreo menţiune despre Milena. Paradoxul, pot confirma asta,
este următorul: pe oricine aţi întreba, pe stradă, „Cine
este Milena?“, toţi ştiu. A fost iubita lui Kafka.
Chiar a fost iubita lui Kafka? Ei s-au
văzut doar patru zile, la Viena, în 1920.
Ştiu că în limba română
a apărut volumul Scrisori către Milena (n.r. – la Editura
Univers, în traducerea lui Mircea Ivănescu). În acele
Scrisori, Kafka spune cum se simţea înainte de a se întîlni
cu Milena. Era dominat de emoţie. Acea stare se traducea prin jocul
de cuvinte „merg sau nu merg“, „vreau s-o văd sau refuz“. Ei
se ştiau din scrisori, a fost o corespondenţă asiduă înainte
de a se vedea. Ajungînd la Viena, Kafka decide, în cele
din urmă, s-o vadă pe Milena, rămînînd în
continuare la fel de emoţionat. Cele patru zile au arătat astfel:
prima zi – emoţionantă şi tulburătoare (Kafka a rugat-o pe
Milena să nu-l ia prin surprindere, să nu alerge cu braţele
deschise spre el, să nu-l îmbrăţişeze, să-i dea timp să
reacţioneze, să se acomodeze cu făptura Milenei); a doua zi –
miraculoasă; a trei zi – plină de mare mirare că pot fi
împreună, atingîndu-se; a patra zi – despărţirea (o
zi tristă). Eu cred că ceva a fost între Kafka şi Milena
Jesenská, în a doua şi a treia zi. Kafka, în
Scrisori către Milena, descrie acele zile drept cele mai frumoase
dintre toate celelalte. Au fost împreună, şi ziua, şi
noaptea, el a amintit, în scrisori, că ea şi-a descheiat
primii nasturi ai bluzei, iar el a pus capul pe pieptul ei. Cred că
a fost ceva între ei. Epistolele sînt scrise cu mare
puritate, în a patra zi se îmbrăţişează îndelung
pe peronul gării din Viena: „Acolo, pe peronul gării, s-a
petrecut un fenomen al naturii fără pereche, de care nu mai
avusesem parte niciodată – lumina soarelui, care se estompează nu
din cauza norilor, ci prin ea însăşi. Ce pot spune mai mult
decît atît?“.
A fost iubire sau o întîlnire
miraculoasă din care s-au hrănit amîndoi?
Lui Kafka femeile nu-i erau străine,
avusese destule relaţii, cele mai multe pasagere, cu prostituate.
Milena a fost ceva special în viaţa lui Kafka. Cînd a
scris romanul Castelul, Kafka a folosit din trăsăturile Milenei
pentru personajul Frieda. În cartea pe care eu am scris-o,
Ravensbrück, sînt foarte atent la traseul Milenei şi
întîlnirea cu Kafka. Pînă la Kafka, Milena avusese
mai multe relaţii, după episodul cu Kafka, a avut şi alte relaţii.
În această serie de bărbaţi din viaţa ei, Kafka a ocupat un
loc special. Am încercat să surprind această unicitate.
El era destul de izolat, ea –
dezinvoltă. Cum vă explicaţi apropierea dintre cei doi?
Contrariile se atrag. Asta poate fi şi
cheia relaţiei lor: erau diferiţi. Cînd Kafka scria altor
oameni, o descria pe Milena ca pe un miracol, era covîrşit de
energia, de puterea şi de determinarea ei. Era ca un foc care nu se
stingea niciodată, aşa o descrie Kafka. El s-a hrănit din
întîlnirea cu Milena, scrisorile sale prelungesc acea
întîlnire de patru zile, de la Viena. În acele
vremuri, oamenii aveau alte obiceiuri, îşi scriau scrisori,
era un avantaj pentru înţelegerea unei relaţii. Scriind
despre Milena, Kafka îşi prelungea starea iniţială, a
întîlnirii lor, îşi reamintea cum s-au plimbat în
afara Vienei, doar ei doi.
E adevărat că Milena l-a vizitat pe
Kafka, cînd era grav bolnav, cu o lună înainte de
moarte?
Nu putem fi siguri. Asta susţine
Milena. Ea a scris un necrolog la moartea lui Kafka în care
amintea că „l-am cunoscut pe acest bărbat şi am fost cu el în
ultimele zile ale vieţii“. E posibil să fie inventat... Eu mi-am
îmaginat episodul întîlnirii lor, în
sanatoriu, în romanul meu. Poate că s-au întîlnit,
poate nu. Kafka avea foarte mare încredere în ea, îi
dăduse multe manuscrise, ea fiind prima lui traducătoare în
limba cehă.
Aţi vizitat multe locuinţe ale
Milenei, aţi fost şi pe un balcon numit „grădinile suspendate
ale Milenei“.
De unde ştiţi asta?
Gabriela Melinescu a scris despre
„grădinile suspendate ale Milenei“ într-un text din
România literară, după ce aţi luat Premiul „Marin
Sorescu“, oferit de ICR Stockholm, în 2007.
Gabriela Melinescu probabil că a citit
povestea în presa suedeză. Pe vremea cînd locuiam la
Praga, m-a vizitat un jurnalist din Stockholm. Lui i-am declarat că
am vizitat mai multe dintre locuinţele Milenei. Am vorbit despre un
apartament uriaş, la ultimul etaj al unei clădiri, proiectat de al
doilea soţ al Milenei, Jaromir Krejkar, care era arhitect.
Apartamentul avea o terasă uriaşă, iar Milena pusese flori, care
atîrnau peste balcon. Jurnalistul suedez a dorit să vadă acel
apartament. Ne-am dus la clădirea respectivă, am ajuns la ultimul
etaj, am spus că sîntem doi jurnalişti care venim din Suedia,
acolo erau birouri, am vorbit în cehă şi i-am convins să ne
lase să vizităm apartamentul. Angajaţii nu ştiau că acolo trăise
iubita lui Kafka. Acel apartament mare, în care Milena îşi
crescuse fata, pe Jana, era acum împărţit în birouri,
nu mai avea fastul de altădată. Am fost pe balconul care încercuia
apartamentul, unde se vedea o mare parte din oraş, ne-a cuprins
emoţia gîndindu-ne că privim spre locuri pe care le-a văzut
şi Milena.
Cum s-a produs arestarea ei?
Milena a fost o jurnalistă înfocată.
Distribuia un ziar ilegal, după ocuparea ţării de către nazişti.
Îşi folosea apartamentul ca să depoziteze ziarul care apărea
în clandestinitate. Se folosea de fiica ei, de 8-9 ani, pentru
distribuţie. E tipic pentru Milena acest comportament: implicarea
propriului copil. Poliţia germană ştia de acţiunile Milenei,
aştepta doar momentul potrivit ca s-o aresteze. Au urmărit-o şi pe
fată, pe Jana. Fiica era instruită; dacă se întîlnea
cu reprezentanţi ai Gestapo, trebuia să spună: „am ieşit să
iau mamei nişte cărţi“. Cînd poliţiştii au întrebat-o
unde merge, fata a cerut voie să-i dea un telefon mamei şi să-i
spună că va veni acasă „cu nişte oameni“. Timp suficient
pentru Milena să scape de ziarele din propria casă. Poliţiştii
n-au găsit nimic. Dar o considerau o persoană periculoasă, aşa că
au trimis-o în lagărul de la Ravensbrück. Milena n-a
plecat din Praga, dacă fugea, ar fi putut evita arestarea. Dar era o
fiinţă curajoasă, era un jurnalist foarte cunoscut, foarte serios,
considera că îşi face meseria rămînînd la Praga,
cu toate că era conştientă că se expunea unor riscuri foarte
mari. Ziarele la care colabora nu erau acceptate de ocupanţii
germani.
Cine e vinovat de sfîrşitul ei
tragic?
Milena a ajuns acolo unde a decis să
ajungă. După 40 de ani, a început să împrumute din
comportamentul tatălui. Multă vreme, cei doi, tată şi fiică, nu
şi-au vorbit. Tatăl era foarte autoritar, n-a lăsat-o să se
căsătorească atunci cînd Milena i-a spus că viitorul soţ e
evreu. Tatăl a încercat să să o scoată bolnavă psihic.
Milena îşi ura tatăl. Prin anii ’20, tatăl ei avea accente
naţionaliste, pe care fiica nu le putea suporta. Mai tîrziu,
în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, Milena căpătase
ceva din comportamentul tatălui. Spunea şi scria că „nu le vom
permite fasciştilor să ne cotropească“. S-ar putea ca tatăl să
fie vinovat de întregul ei destin: l-a respins cu indignare în
tinereţe, apoi i-a copiat comportamentul. Mie mi-a luat mulţi ani
să înţeleg ce s-a întîmplat în fascism şi
în comunism. Eu provin dintr-o ţară occidentală unde
extremismele sînt greu de acceptat. Cred că fiecare experienţă
într-un regim totalitar e unică.
Dacă acum aţi întîlni-o
pe Milena, ce i-aţi spune?
Aş lăsa-o pe ea să vorbească, aş
asculta-o.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters