OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Augustin POP
Telejurnalul de la Cluj
Editie ingrijita de Rodica Marian si Stefan Borbély, cu preliminariile autorului si o postfata de Stefan Borbély. Editura Paralela 45, Colectia „80“, seria „Poezie“, Pitesti-Brasov-Bucuresti-Cluj-Napoca, 2000, 147 p., f.p.


Telejurnalul de la Cluj este a treia carte a poetului Augustin Pop. Ea a aparut in anul 2000, la zece ani distanta de al doilea volum al autorului, Apropierea (1990) si la nouasprezece de la volumul de debut, Ceea ce fulgerul amina (1981). Am facut acest scurt excurs istoric pentru a atrage atentia ca intr-o lume a poeziei bintuita de elanuri productive nedublate de simt critic, creatia lui Augustin Pop s-a configurat cu rabdarea si responsabilitatea care definesc truda unui poet adevarat. In frumoasa Postfata a cartii, Stefan Borbély noteaza ca Augustin Pop pastra o ordine desavirsita a manuscriselor sale. Chiar manuscrisul acestui volum postum a fost structurat cu grija si migala de catre poet.

Daca ne gindim ca e rezultatul unei munci de zece ani, ne dam seama cita incredere avea Augustin Pop in puterea poeziei. In Preliminarii, autorul defineste sensul actiunii sale poetice: „Aceasta carte are un caracter militant prin excelenta. Ea isi propune sa fixeze citeva repere pentru un nou mod de a intelege lumea contemporana si sa ofere citeva puncte de sprijin pentru o noua paradigma morala“. Cum se va realiza aceasta „fixare“ si cum ne vor fi oferite „punctele de sprijin“? Mai intii ar trebui observat ca in configuratia directiei optzeci, Augustin Pop are o pozitie singulara. Definind poezia sa, Stefan Borbély nota: „Tonul poemelor e inconfundabil, unic, personal: autorul poemelor poate fi recunoscut oriunde si in orice context sau companie, fiindca numai Augustin Pop are un asemenea ton, de savoare absurda jucausa, regizata in stil manierist, a poemului politic“. Si mie poezia lui Augustin Pop mi se pare inconfundabila, dar nu din considerentele evocate de critic. La nici un optzecist nu descoperim o similara asumare a „tranzitivitatii“ (Gheorghe Craciun) poetice. Transparenta e dusa, in poemele lui Augustin Pop, pina la consecintele ei ultime. Iata cum e construit un poem precum Confesiunea unui informator al securitatii: „Sa-ti spun o chestie:/ Sa stii ca multi/ Nu s-au prins/ c-a murit Ceausescu:/ traiesc tot asa/ ca-nainte. (Cluj, 20 martie 1991)“. Sensul acestei transparente se leaga de caracterul „militant“ al poeziei lui Augustin Pop. Paradoxal si definitoriu pentru „marca inregistrata“ Augustin Pop, „militantismul“ se uneste cu „experimentalismul“. Poezia lui Augustin Pop experimenteaza. Nu in zona formala, unde poemele au, cu exceptia antologicului Unirea Transilvaniei cu Japonia, aproximativ aceeasi „taietura“, ci in aria continutului. Augustin Pop poetizeaza si astfel umanizeaza, as spune, inclusiv fragmente din arida noastra Constitutie, carora le adauga o „ancora“ poetica, o anecdota amara: „Respectarea Constitutiei,/ a suprematiei sale si a legilor/ este obligatorie./ Nerespectarea Constitutiei/ si a legilor/ nu este obligatorie (Cluj, 22 decembrie 1991)“. „Poemul politic“, asa cum il intelege Augustin Pop, este varianta inversa a poeziei politice de pina in 1989. Aerul „fierbinte“ al omagiilor si al odelor care au consacrat poeti parlamentari si candidati la Presedintie e inlocuit cu aerul rece al ironiei. E o ironie amara, specifica optzecistilor.

Se succed in poeme imagini de politicieni de la Mihail Gorbaciov la Emil Constantinescu, de la Ion Iliescu la Bill Clinton. Intr-o fraza din Preliminarii, autorul noteaza: „Le cer scuze domnilor Ion Iliescu, Petre Roman, Victor Ciorbea, Emil Constantinescu si Bill Clinton, precum si Papei Ioan Paul al II-lea pentru unele afirmatii referitoare la ei. Atitudinea mea critica nu vizeaza persoana. Pentru mine, ca poet, ei sint doar niste simboluri. Critica mea este infinit mai radicala“. De retinut din aceasta jucausa cerere de scuze este faptul ca personalitatile sint doar niste simboluri si ca exercitiul critic la care se angajeaza poetul e mai radical. Care ar fi pina la urma principalul obiectiv al criticii poeziei lui Augustin Pop? Sa observam ca poetul se defineste pe sine ca pe un idealist: „Nu sint naiv. Si nici utopic. Ci doar extrem de idealist“. Sondarea lumii dintr-o astfel de perspectiva nu poate duce la o concluzie fericita. Si atunci… si atunci poetul se limiteaza sa-i prospecteze suprafetele nu cu armele „idealistului“, ci cu acelea ale „scepticului“.

Al doilea paradox al poeziei lui Augustin Pop s-ar regasi in aceasta punere alaturi a „idealistului“ si a privirii lucide, uneori cinice prin care e perceputa lumea. Intr-unul dintre „mesajele Occidentului catre lume“, poeme care ordoneaza intr-o anumita masura volumul, poetul spune: „Unul dintre principiile noastre/ fundamentale/ este libertatea de circulatie/ a persoanelor si a ideilor/ in toata lumea./ Occidentul este rezervat,/ fireste,/ occidentalilor./ Celelalte persoane/ si celelalte idei/ pot circula liber/ in Occident/ numai daca sint invitate/ de o persoana/ sau de o idee/ occidentala. (Milano, 8 septembrie 1993)“. Asistam, fara indoiala, la o lupta inegala. In spatele sarcasmului si al cinismului se afla un eu cu o sensibilitate sfisiata. „Disperarea“ despre care scria Stefan Borbély in postfata cartii e greu mascata atunci cind, rareori in Telejurnalul de la Cluj, poezia se centreaza asupra eului. Asa se intimpla in unul dintre cele mai frumoase poeme ale cartii, Astenia, sufletul, Iliescu. Titlul aminteste de sinistrul „slagar“ „Partidul, Ceausescu, Romania“, dar continutul se leaga de experienta cotidiana a poetului in epoca recent-postrevolutionara: „Suferind de o cumplita astenie de primavara,/ astazi am citit citeva pagini din Nietzsche,/ mi-am spalat trei camasi, doua prosoape,/ o pijama si un maiou,/ am batut la masina vreo douazeci de poeme/ pentru revista PUNTEA,/ am mincat aproape un pui fiert,/ am facut de doua ori dragoste / (o data in stil taoist),/ am baut un ceai de menta,/ am mers pina la Cristina,/ mi-am cumparat, cu 145 de lei,/ o ciocolata cu lapte si alune,/ am ascultat radioul,/ am vorbit cu tata la telefon/ si m-am gindit sa incep o viata noua,/ adica viata mea adevarata./ dar e deja ora 20,34,/ masinile trec pe bulevard cu farurile aprinse/ cu impasibilitatea lor obisnuita/ si nu am (nici acum) curajul/ de a ma arunca de la etajul sapte/ spre a le opri./ Si sint aproape sigur/ ca Dumnezeu a lasat intregul meu suflet/ in seama lui Buddha/ sau, poate, chiar a lui Iliescu. (Cluj, 12 aprilie, 1992)“.
Chiar insistind asupra datarii, motivele ne sint infatisate in Preliminariile cartii; Augustin Pop nu scrie o poezie ocazionala. Sau scrie o poezie ocazionala in masura in care „ocazia“ e insasi viata, viata poetului, curmata brusc intr-o zi de februarie a anului 1998.