OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Poetul si prozatorul sirb Milorad Pavici este cunoscut ca autor al romanelor Dictionarul Khazar si Ultima iubire la Constantinopol. Putine lucruri se cunosc insa despre omul Milorad Pavici. S-a nascut in anul 1929 la Belgrad si, dupa studiile pe care le-a urmat la Universitatea din capitala iugoslava, specializindu-se in poezia baroca sirba, devine profesor de literatura. In prezent autor al unor carti care se bucura de succes nu numai in patrie, ci si peste hotare, Pavici conferentiaza cu regularitate la Sorbona, la Viena si in SUA. In anul 1991, a fost primit in rindurile membrilor Academiei Sirbe de Stiinta si Arta, sustragindu-se constant oricarei angajari de partid, in pofida insistentelor repetate ale prietenilor sai de la Belgrad, lansati cu fervoare, in ultima vreme, in politica si care incearca sa-l atraga si pe el de o parte sau alta. Pavici insa nu cunoaste frontiere: este membru al Societatii Europene de Cultura, calatoreste mult in SUA si publica in reviste de cultura de la Moscova. Recent, autorul sirb a acordat un interviu publicatiei Moskovskie novosti. Iata-l in traducere romaneasca.


Popularitatea de care se bucura cartile dumneavoastra in toata lumea lasa impresia ca stiti ce fel de literatura ar merge la inima cititorului de astazi. Aveti la indemina „o reteta“ literara pentru secolul XXI?

Sintem sub semnul Varsatorului; peste tot, unde e posibil, bineinteles, simbolul va substitui cuvintul. Probabil, una dintre caile de viitor este tocmai scoaterea literaturii din fagasul ei firesc, traditional, obisnuit, al vocabulei. De aceea, in operele mele, cititorul poate sa-si aleaga singur calea, care este, de fapt, o cararuie pe scurtatura spre intelesul lor.

Opera dumneavoastra este impregnata de misticism. Este un mijloc de zugravire a actualitatii, o intelegere specifica a lumii sau este cu totul altceva?

Cititori din lumea intreaga imi scriu de cele mai multe ori ca le-am redat credinta in existenta tainei si a misterului. Judecind dupa aceasta reactie, ai impresia ca multi dintre contemporanii nostri au pierdut sentimentul misterului. Eu unul sint in raporturi bune cu acesta. Si ma bucur ca nu sint singurul.

Seamana cumva eroii lui Pavici cu autorul lor?

Toti sint copiii mei. Atit in romane, cit si in cartile de proza scurta exista multe, multe chipuri de femei si toate imi seamana. Sotia mea Iasmina Mihailovici, care e tot scriitoare, considera, pe buna dreptate, ca de cele mai multe ori scriitorii barbati nu acorda atentia cuvenita animei lor, adica partii feminine a propriului lor suflet, in favoarea partii masculine a sufletului, a lui animus. Ma straduiesc sa mentin un echilibru. Sper ca la lectura efortul meu se observa.

Prin ce se defineste forma atit de neobisnuita a lucrarilor dumneavoastra?

Milenii la rind cartile au fost citite in aceeasi maniera, mergind de la inceput la capat, de la leagan la mormint. Eu am vrut sa schimb nu metoda de scriere a prozei, ci modalitatea de citire a ei, pentru ca macar in literatura – daca in viata nu ne este dat – sa ne abatem de la cararea dreapta ce nu duce altundeva decit spre moarte.

In inchipuirea dumneavoastra femeia este o taina eterna, o capcana pentru barbati, sau intruchiparea Diavolului?

Dar spuneti-mi, va rog, de ce femeia trebuie neaparat sa fie perceputa numai sub aceste doua infatisari? Oare nu tot ea este si Nascatoare de Dumnezeu? Sau eroina cartii mele de care se poate indragosti cititorul?

Se stie ca, atunci cind ati scris Dictionarul Khazar, viata vi s-a impregnat de misticism. Vi s-a intimplat asta si cind erati preocupat de scrierea Ultimei iubiri la Constantinopol, unde evocati ghicitul in cartile de tarot?

Evident. Aproape tot ceea ce am expus in cartile mele s-a implinit in chip fericit sau a avut un deznodamint tragic. Intrucit noi traim in Iugoslavia, se intelege ca vocabula „cumplit“ nu este si nu tine de vreo exagerare poetica. Bunaoara, la un tirg de carte unde a fost lansat si romanul meu Ultima iubire la Constantinopol, un tinar necunoscut s-a apropiat de mine si de sotia mea, ne-a intins amindurora un pachet de carti de tarot si, pina sa ne dezmeticim, ne-a poruncit sa ne alegem cite una. Nici Iasmina, nici eu, pina atunci, nu mai folosiseram cartile de tarot pentru a ne ghici viitorul. E ca si cum ti-ai face singur o interventie chirurgicala. Insa cind cineva iti propune sa alegi o carte, nu ai dreptul sa-l refuzi. Si atunci ne-am ales. Bineinteles, cu mina stinga, dupa regulile jocului. Este un gest ireparabil, de parca cineva ti-ar oferi sansa de a-ti vedea viitorul si chiar moartea. Nu va voi dezvalui ce fel de carte mi-a picat mie si nici ce fel de carte a ales Iasmina. Insa pot sa va spun ca erau doua carti care merg in pereche in jocul de tarot. Uneori, amindoi ne gindim cu frica la acele carti.

Unii dintre cititori au considerat episodul erotic din Ultima iubire la Constantinopol destul de brutal. Cum il explicati?

Initial, nu intrase in intentiile mele, dar, in lumea asta violenta, scene de acest fel se intimpla in fiecare secunda. In fond, e mai bine sa cunosti adevarul din carti decit sa-l afli prin experiente proprii. Doar lupul din povestea cu Scufita Rosie nu este mai putin fioros si periculos decit cel adevarat, care continua nestingherit sa sfisie beregata semenilor sai.

Recent ati publicat romanul Mantia stelara, devenit, indata dupa aparitie, un best-seller. Care este continutul acestei carti?

Am scris Mantia stelara in timpul bombardamentelor de acum doi ani asupra Iugoslaviei. Principala intrebare formulata in aceasta carte este: ce se intimpla cu iubirea pe timp de razboi, cind cad bombe? Poate fi ea salvata? Si in ce fel? Cum? Cititorului i se propune sa gaseasca raspunsuri la toate aceste intrebari si sa se implice in viata celor doi indragostiti nefericiti pe care razboiul ii desparte.

„Sa va cunoasteti trecutul la timpul potrivit, inainte ca termenul in care el v-ar fi de folos sa fi expirat“, avertizeaza epigraful din Mantia stelara.
Presupuneti cumva ca trecutul este tot atit de imprevizibil ca si viitorul?

Trecutul dumneavoastra ar fi absolut neproductiv si nu v-ar aduce nici un folos daca ati ratat momentul cind el ar fi putut sa va influenteze sau sa va determine viitorul.

Unul dintre eroii romanului invocat afirma ca „cititorul este cel care ii asigura literaturii viitorul si nicidecum scriitorul“. Care este semnificatia acestei afirmatii?

Eu incerc sa impart cu cititorul nu numai satisfactia unei lecturi interesante, dar si responsabilitatea pentru textul pe care il realizam impreuna: eu ii propun mai multe modalitati de lectura, el, in schimb, este pus in situatia de a decide in favoarea uneia singure.

Dar pe cititor cum vi-l imaginati?

Nicicum. Practic, e imposibil. Cartile mele circula mai repede decit mine prin diverse spatii geografice. Nu am cum sa ma tin dupa ele. La urma urmei, e suficient ca cititorul cunoaste imaginea autorului. Imi amintesc ca Borges isi dorea din tot sufletul sa cunoasca chipurile primilor sai o suta de cititori. Cu frica si cu dragoste ma gindesc la chipurile ultimilor o suta de cititori ai creatiei mele. Restul e in miinile Domnului...

Care este, in opinia dumneavoastra, cel mai potrivit cititor pentru cartile pe care le-ati scris?

Cel care ma ajuta la facerea textului. Cel care, in Peisaj desenat cu ceai, ii va lua sau ii va darui viata eroinei principale a romanului; cel care, in povestirea Melcul de sticla, va opta pentru un final fericit sau dimpotriva; cel care, in Ultima iubire la Constantinopol, va aseza pe masa, impreuna cu personajul, cartile de tarot si isi va recunoaste soarta in textul meu. In fine, cel care e dispus sa mearga cu mine, fara teama, pe calea riscurilor pe care merg si eu.

Prezentare si traducere de
Nelly GRAUR