OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In toiul „revolutiei“ de la Belgrad, pe postul de televiziune TV5 aparuse un tinar analist francez, absolvent de stiinte politice si specialist in problemele Balcanilor, care sugerase – in momente cind la Belgrad se parea ca numai zanganitul armelor se mai poate face auzit pe strazi – ca Milosevici are inca posibilitatea sa adopte o cale de compromis, ca negocierea este inca de luat in calcul. Comentariul lui parea atit de lipsit de legatura cu realitatea din capitala Iugoslaviei, incit nu puteai decit sa ridici din umeri si sa remarci condescendent: „occidentalii nu pricep inca nimic din ce se intimpla in Balcani, acolo se reia filmul celor petrecute la noi in decembrie 1989 iar ei nu sint capabili nici macar sa-si dea seama de acest lucru, daramite sa-l inteleaga; noi am mai trait o data totul, noi putem sa vedem mai clar“. Doua zile mai tirziu, Milosevici – rivnit de Tribunalul International de la Haga – aparea la televizor jucind rolul bunicutei preocupate si anuntind lumea intreaga ca planurile lui de viitor il cuprind in exclusivitate pe nepotul lui, caruia doreste sa i se dedice. Iar Kostunita era confirmat ca nou presedinte al Iugoslaviei, fara sa fi avut nevoie sa-l impuste pe Milosevici.

Saptamina trecuta toata lumea a urmarit cu sufletul la gura ce se petrece in Iugoslavia si cum se trezeste in sfirsit poporul sirb impotriva dictaturii personale a lui Milosevici. Presa occidentala, dar mai ales cea romaneasca, s-au repezit sa titreze cu litere de-o schioapa ca la Belgrad se reediteaza evenimentele din decembrie 1989. Ce-i drept, imaginile conduceau spre ideea unui scenariu familiar: demonstratii soldate cu represiuni violente, strazi inundate de lume exasperata si indirjita, „armata e cu noi“, (desi aproximativ 20% din efective ramasesera inca fidele lui Milosevici) solidarizarea presei – ziare, posturi de televiziune private si mai apoi „eliberarea“ televiziunii nationale. Se zvonise ca Milosevici, categorisit imediat „Ceausescu al Balcanilor“, pregatea elicopterul, daca nu cumva ajunsese deja la Moscova, fugind de furia populara si de mina lunga a Tribunalului International de la Haga. Dar Milosevici nu este Ceausescu, asa ca, in pofida zvonurilor, a ramas la resedinta sa, unde citeva zile mai tirziu l-a si primit pe Igor Ivanov, venit sa restabileasca ordinea in Iugoslavia si sa negocieze un transfer pasnic de putere.

Asemanarile cu decembrie 1989 romanesc ar putea sa se opreasca aici, daca nu chiar mai devreme. Ministrul de externe rus si-a impus prezenta la Belgrad si l-a inscaunat pe candidatul opozitiei, Voislav Kostunita. Occidentul s-a grabit sa salute, in vorbe si in fapte, venirea la putere – intr-o tara aflata in stare de razboi din 1991 – a unui presedinte democrat. Dupa cite se pare insa, milionul de euro deblocat duminica de Germania pentru refacerea podurilor distruse din zona Novi Sad in primavara anului trecut si sprijinul declarat al autoritatilor europene de la Bruxelles vor sustine consolidarea pozitiei unui lider care a declarat deja ca nu-l va preda pe Milosevici Tribunalului de la Haga „pentru ca are alte lucruri de facut“ si al carui discurs este departe de a fi unul prooccidental. Numai Statele Unite si-au manifestat ingrijorarea in legatura cu eventualitatea raminerii lui Milosevici pe scena politica iugoslava si au exprimat rezerve serioase privind ridicarea embargoului inainte de primavara viitoare.

Sustinerea masiva de care se bucura Kostunita din partea poporului sirb (si nu iugoslav, cum in mod surprinzator mai multi sefi de cancelarii europene l-au numit) a venit tocmai datorita atitudinii lui nationaliste, in special in ceea ce priveste problema provinciei Kosovo. De altfel, putinii sirbi ramasi acolo i-au cerut deja sprijinul impotriva a ceea ce ei au numit „terorismul albanez“.
Intr-o tara devastata de razboi, aflata in stare de faliment si sufocata de regimul opresiv al lui Milosevici, singura solutie parea a fi venirea la putere a unui lider capabil sa cistige increderea Occidentului si sa obtina ridicarea embargoului folosind eticheta internationala de democrat, dar care sa pastreze discursul nationalist ce-i asigura sustinerea interna. Iar un Milosevici predat cu catuse la miini unui tribunal – altul decit eventual unul ad-hoc, nascut din minia populara – era o situatia greu de intrevazut chiar si pentru demonstrantii miniosi, dar cu orgoliu national, de pe strazile Belgradului.

Exista doua elemente care leaga ce s-a intimplat in decembrie 1989 in Romania de ce s-a petrecut in primele zile ale lui octombrie la Belgrad. Ele sint caracterul popular – indiscutabil – al demonstratiei din capitala Iugoslaviei si venirea lui Ivanov la Belgrad pentru a facilita predarea de stafeta de la Milosevici la Kostunita. Ion Iliescu ar fi dorit si el venirea unui important oficial de la Moscova care sa gereze „golul de putere“, motiv pentru care putea fi auzit in dupa-amiaza zilei de 22 decembrie ca a sunat la ambasada sovietica sa „comunice cine sintem si ce vrem“. Girul Moscovei l-a avut oricum, chiar daca nu intr-un mod atit de explicit ca cel primit de Kostunita. Tulburator este ca o atare comparatie mobilizeaza atit date privind profilul lui Milosevici, cit si pe cel al lui Kostunita – cu rezervele de rigoare. La ora actuala, predarea puterii multumeste aparent atit Moscova, care si-a impus intr-un mod mai mult decit explicit influenta in Iugoslavia, cit si Occidentul, grabit sa-i dea o mina de ajutor lui Kostunita pentru reabilitarea economiei si sa-l sprijine politic pentru a-si consolida astfel influenta in zona. Dar – incheind tot cu o comparatie – vor avea, cu totii, mult de lucru. La noi dureaza de zece ani si nu s-a terminat nici pe departe.