OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„As plinge pina si la mormintul mamei mele“. Cu aceasta teribila, cumplita, ingrozitoare fraza, care insa este perfect de inteles in contextul romanului, Heinrich Böll mi-a salvat viata. Desi suna desigur excesiv si deci absurd spre caraghios, enuntul acesta nu minte si nu hiperbolizeaza – nu face nimic decit sa spuna cit se poate de pur si de simplu adevarul cel mai crud si cel mai gol. Cind anul trecut a aparut romanul meu Reluare, am primit o serie de reprosuri: cum ai putut face asa ceva?

cum ai putut s-o descrii in asa fel, in asemenea hal, cu asemenea cruzime? Dar nu e vorba de mama mea, am replicat la inceput trist, apoi din ce in ce mai nervos. Cartea are un personaj principal, un scriitor ce-si scrie amintirile: despre mama lui se spun lucruri intr-adevar teribile. Dar frazele romanului se nasc din si vorbesc despre tensiunea si obligatia sinceritatii, incit chiar si aceia care nu ma cunosc deloc intra la banuieli in ceea ce priveste raportul dintre fictiune si realitate. Nici pe mine nu m-a intrebat nimeni daca vreau sa traiesc copilaria pe care am trait-o, am raspuns sec la o intilnire cu cititorii. Nu m-a intrebat si pace.

Mama – egolatra si demonica
Desigur, lucrurile nu se rezolva nici pe departe atit de usor. Mustrarea de constiinta te rade si te maninca, degeaba iti repeti trecutul ca un paranoic si degeaba te imbeti cu apa rece a succesului oricum foarte relativ. N-are rost acum sa descriu toate cite mi s-au intimplat sufleteste – din ce o sa creasca urmatoarea carte daca nu si din astea? Cert e ca am inceput sa caut in memorie figurile de mama din literatura universala care sint cel putin la fel de negative. Esti unic in toata literatura, mi s-a spus intr-un mod deloc laudativ. Sa vedem, mi-am zis.

intr-adevar, abia daca-mi puteam aminti citeva personaje care seamana cu cea din Reluare. Mama din Neintelegerea lui Camus isi ucide fiul fara a-l recunoaste si il jeleste cind afla pe cine a omorit. in Tihna lui Attila Bartis, mama are ceva maretie indiscutabila cu toate ca e egolatra si demonica. Poate numai mama lui Uri din Captivitatea lui György Spiró e atit de meschina, de lipsita de fantezie si de zgircita. Dar Uri e plecat foarte mult timp de acasa si intimplarile nu sint istorisite la persoana intii, asa ca si aceasta comparatie cade.
- in casa in care „despre bani si despre dragoste nu se vorbeste niciodata“
Chiar sa fiu unic? – m-am intrebat cu autoironia care ma ajuta in clipele grele. N-am crezut, dar am cautat si deci am sperat degeaba. Si exact in acest moment mi s-a intimplat sa cumpar Opiniile unui clovn de Böll. Mi-a recomandat o cunostinta si eram curios – celelalte carti pe care le-am citit de el nu m-au convins in nici un fel. Si in Biliard la noua si jumatate, si in Onoarea pierduta a Katharinei Blum m-a deranjat lupta impotriva societatii burgheze, critica vehementa a acesteia; mi s-a parut ca personajele sint doar soldati pe frontul scriitorului. Prelegerile de la Frankfurt au fost mai degajate si, fiind oricum mai publicistice, filonul rascoalei intelectuale nu m-a iritat atit de mult.

Bineinteles, critica Occidentului se gaseste si in Opiniile unui clovn (un scriitor adevarat nu e nici superficial, nici ipocrit), dar intr-un mod net deosebit fata de romanele amintite mai sus. Prin insasi ocupatia lui, Hans Schnier este in afara societatii chiar si atunci cind crede ca s-a incadrat cu bine in ea. Apoi, Schnier are o copilarie ingrozitoare: el traieste intr-o casa in care „despre bani si despre dragoste nu se vorbeste niciodata“ si bineinteles ca tacerea in legatura cu banii se datoreaza caracterului meschin al parintilor, nicidecum nonsalantei acestora. Familia Schnier rosteste patetic locuri comune si lozinci ucigatoare (la propriu, caci Henriette, sora lui Hans, singura persoana umana dintre toti, moare pentru ca „fiecare trebuie sa-si faca datoria pentru a alunga yankeii evrei de pe sfintul nostru pamint german“. (Excelenta traducerea lui Petru Forna!) La masa, cind Hans afla unde a mers Henriette, maica-sa ii atrage atentia sa nu curete marul atit de gros.
in aceste lucruri marunte poate fi vazut, recunoscut, atins aproape un scriitor adevarat ca aceasta scena care nu face parte din „marile scene“ ale romanului, „numai“ din acelea ale literaturii de peste tot si pretutindeni: fata pleaca si toata lumea stie ca nu se va intoarce, dar tata tace milc, iar mama vorbeste despre curatarea marului. E limpede ca dupa aproape doua decenii, Marie o va parasi pe Hans din aceasta cauza: din cauza locurilor comune, a lozincilor timpite care ne inunda viata fara sa observam macar. Clovnul credea ca poate scapa de societate si societatea s-a razbunat rizind.

Cu o chitara in mina
Hans Schnier este un clovn decazut si un barbat inselat, dar nu este nici pe departe un om pierdut. El ramine fidel valorilor pe care le-a construit in timp, le pastreaza ca nebunul din Lear sau ca Antigona. Mamei, acestei bombe de ipocrizie, acestui simbol social, fiul se opune cu o chitara in mina, lasindu-se de tot de societatea fatarnica si cintind melodia singuratatii suverane.
Dar prin ce se salveaza Böll? in definitiv, mi se poate raspunde ca si Opiniile… e un roman critic la adresa societatii. Adevarat; cred insa ca scriitorul s-a salvat prin naratiunea la persoana intii si prin statutul pe care i l-a ales lui Schnier. Un om ramine mereu un om, cu opinii foarte subiective si cu o perspectiva fatalmente redusa. Ceea ce nu inseamna ca nu ne-o putem insusi, dar inseamna totusi ca scriitorul nu ne obliga sa ne-o insusim. Opiniile… nu este textul unui revolutionar in fata caruia trebuie sa rosim ca n-am facut nimic pentru a atenua situatia, ci „numai“ al unui indragostit tradat si deceptionat. Pe urma, un clovn are un statut oarecum fara de statut; artist pe care artistii „adevarati“ nu-l recunosc ca atare; traind in afara oricaror reguli, are o libertate cel putin atit de periculoasa pe cit este ea de invidiat. „Se situeaza in afara evenimentelor. E de neinlocuit“ – cum spune Béla Hamvas in frumosul sau eseu despre Arlequin.

Casa ipocriziei
Si poate ca din chiar acest conflict, din chiar aceasta tensiune se naste frumusetea romanului. Nebunul lui Lear nu are nici tata, nici mama, nici copii si nici iubita; are numai stapin care-i devine elev intr-ale adevarului; peste el nu planeaza pericolul dezamagirii; le stie pe toate, deci poate fi intr-adevar liber. Cinic vorbind, Hans Schnier n-a scapat inca din ghearele dragostei dar este totusi clovn; nu poate uita moartea Henriettei si cojile de mere ale mamei, dar e totusi clovn; ii displace ipocrizia catolicilor dar traieste cu o catolica infocata si e inca un clovn. El trebuie sa devina clovn pina la capat: neiubit de nimeni si neiubind pe nimeni, dezamagit de toti si de toate, stind cu o chitara pe scarile garii.
Ipocrizia e o trasatura sau un fenomen ca-re deranjeaza pe multa lume, dar cei mai multi gasesc calea de a convietui cu ea. Numai putini sint deranjati intr-un fel radical, existential, numai ei se lupta cu o pornire incontrolabila, fara margini, mai ales daca au fost nevoiti odata sa locuiasca in casa ipocriziei. N-am stat niciodata pe scarile garii si din nefericire nu pot sa cint la chitara, totusi ma simt un apropiat al lui Hans Schnier si as vrea sa maninc cu el un mar.