OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un vechi proverb ne avertizeaza ca „drumul spre iad e pavat cu intentii bune“. Un mod de a spune, pe de o parte, ca nu exista nici o legatura logica si necesara intre intentie si rezultat si, pe de alta parte, o infirmare implicita a principiului lui Machiavelli potrivit caruia „scopul scuza mijloacele“. Dar, in vreme ce multi politicieni din ziua de azi inca se revendica din gindirea politica a renascentistului italian, mult mai putini sint cei dispusi sa accepte ca mijloacele sint cel putin la fel de important e ca scopul, existind altfel riscul considerabil ca o idee buna sa fie definitiv compromisa.

Daca Machiavelli vorbea despre incompatibilitatea dintre etica si politica, Max Weber reinstaureaza suprematia eticului in sfera politicului. Vorbind despre cele doua pacate capitale – lipsa obiectivitatii si incapacitatea omului politic de a-si asuma raspunderea pentru actiunile sale –, Weber distinge intre o etica a intentiilor (intemeiata pe principii si convingeri) si o etica a responsabilitatii, care presupune asumarea raspunderii pentru consecintele oricarei actiuni umane.

Max Weber demonstreaza ca nu e suficient sa-ti proclami bunele intentii pentru a fi luat in serios, cita vreme nu dovedesti ca esti capabil sa raspunzi pentru faptele tale, sa-ti asumi in egala masura esecurile si reusitele. Politician responsabil nu este cel care spune doar ceea ce vor sa auda masele si nici cel care isi intemeiaza strategia electorala pe promisiuni ce risca sa ramina neonorate pentru ca ii lipsesc, de fapt, mijloacele de a le duce la indeplinire. Promovata in spatiul public, etica intentiilor se dovedeste a fi o etica a iresponsabilitatii, care mizeaza exclusiv pe manipularea emotiilor colective.

La noi, campionul absolut al eticii intentiilor pare sa fie presedintele tarii. Deloc preocupat de coerenta actiunilor sale, interesat pina la obsesie de impactul electoral al aparitiilor sale publice, presedintele nu se simte citusi de putin responsabil pentru actuala situatie politica. Intruchipare perfecta a tipului de politician avid de putere (power politician), presedintele acuza pentru tot ceea ce se intimpla rau in Romania clasa politica expirata (uitind ca el insusi face parte din ea), grupurile de interese, oligarhii, patronii media, prostia tuturor, plasindu-se pe sine insusi deasupra si in afara realitatii. Fara sa-si permita „luxul“ indoielii, cel mai inalt om in stat are doar certitudini, prezentindu-se mereu in postura singurului care stie dinainte adevarul despre „tot ce misca-n tara asta“. Este, pe cale de consecinta, si singurul care are solutia perfecta in orice situatie, dar – fatalitate! – e sistematic impiedicat de forte oculte sa puna in aplicare panaceul universal al carui unic detinator este.

Max Weber descrie cu lux de amanunte, in Vocatia politicii, comportamentul tipic al unui power politician pentru care imaginea sa de om puternic conteaza mai mult decit asumarea raspunderii politice. Pe altarul imaginii, un astfel de politician sacrifica fara sa stea prea mult pe ginduri interesele celor pe care pretinde ca ii reprezinta. Asa se face ca actiunile sale au consecinte dintre cele mai precare: instaureaza si permanentizeaza confuzia, instituie arbitrariul in deciziile politice, transforma iresponsabilitatea etica si politica in model de conduita publica. Scopul lui este exercitarea puterii de dragul puterii si nu in vederea implinirii unui proiect politic.

Paradoxul unui atare comportament este evident: pretinzind ca este imoral sa negocieze cu partide politice corupte (!), presedintele uita ca legitimitatea acestora este conferita tot prin vot si ca democratia nu presupune o ierarhie a legitimitatilor, alta decit cea instituita de Constitutie. Dar atitudinea aceasta nu este paradoxala doar din punct de vedere etic, ci si logic: cum sa crezi in valabilitatea unei viziuni maniheiste conform careia exista partide bune si partide rele, institutii incoruptibile (Presedintia) si institutii pe de-a-ntregul corupte (Guvernul), cind peste tot sint oameni carora, vorba poetului, nimic din ceea ce e omenesc nu le e strain.

Refuzul de a promulga legea votului uninominal in varianta propusa de Pro Democratia si agreata de toate partidele politice (cu exceptia PRM), lege pentru care Guvernul si-a asumat raspunderea in Parlament, tardiv ce-i drept, este cea mai buna dovada a rupturii dintre discurs si actiune ce caracterizeaza comportamentul public al presedintelui. In pofida intentiilor sale de a reforma clasa politica prin introducerea votului uninominal, singura consecinta imediata a refuzului sau este aminarea sine die a schimbarii sistemului electoral si blocarea mult trimbitatei reforme. Cind consecintele sint dezastruoase mai putem vorbi de nobletea intentiilor? Nu cumva in aceasta incongruenta dintre a dori binele (la modul pur declarativ) si a exercita puterea fara a tine cont de consecinte se afla simburele tuturor utopiilor politice?