OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vincent Colonna
Autofiction &autres mythomanies littéraires,
Editions Tristram, 2004, 250 p.

Va puteti imagina ca un concept poate deveni VIP (de fapt VIC – Very Important Concept)? Ca utilizarea lui poate genera excese, polemici, controverse? Dar si iubiri patimase? Ca „practica“, in-carnarea vie a conceptului cu pricina, a atins cote ametitoare de popularitate, care tot creste? Ca, altfel spus, se consuma in prostie acest concept, in forma teoretica, insipida si inodora, dar si cu sarea si piperul produsului aflat in stare finita? Fenomenul e cumva previzibil, daca luam in considerare observatia lui Baudrillard ca „numai semnele sinceritatii continua sa fie cumparate“, si iata, in sfirsit, miezul misteriosului concept: sinceritate, autenticitate, autobiografic.

Auto-fictionalizarea, fictionalizarea sinelui, „autobiografia rusinoasa“ (Genette), „mentir vrai“, autobiografia romantata, punerea in fictiune a realitatii (proprii). Lista poate continua in acelasi ritm. Si pentru ca toate tipurile de fictionalizare a eului (smecherie mai veche decit s-ar crede!) trebuiau sa poarte un nume, li s-a zis autofictiune (certificatul de nastere al termenului sta „incrustat“ in aeternitate pe coperta a IV-a a romanului lui Serge Doubrovsky, Fils, aparut in 1977). Scriitorul francez considera, asadar, ca ar fi vorba de o opera prin care un autor isi inventeaza o personalitate si o identitate, pastrindu-si totodata identitatea reala (numele).

Mult mai tirziu, o tinara prozatoare, Marie Darrieussecq, autoare ea insasi a unei autofictiuni ajunsa bestseller, Truismes (1996), defineste limpede conceptul, in cadrul academic al unei teze de doctorat: „o naratiune la persoana I care se prezinta drept fictiva, dar in care autorul apare in mod homodiegetic, cu propriul sau nume, si unde verosimilitatea este o miza metinuta prin multiple «efecte de viata»“.

- Autofictiunea – un avatar al autobiografiei?
Introducerea lunga asupra subiectului nu e aici prilej de parada (desi, ironia sortii, avem de-a face cu unul dintre cele mai „exhibitioniste“ concepte literare!), scopul ei nefiind altul decit creionarea imaginii asa-zis „canonice“ a autofictiunii (venind dinspre Doubrovsky&co), care e, cred, si cea mai riscanta si mai labila. Eseistul, universitarul si romancierul Vincent Colonna vine sa o nege intr-un eseu destul de cuminte, aparut anul trecut in Franta, Autofiction &autres mythomanies littéraires. De altfel, autorul e cel care sustine – in 1989, la EHESS, sub coordonarea lui Gérard Genette – prima teza de doctorat despre incriminatul gen, intitulata Autofictiunea. Eseu despre fictionalizarea de sine in literatura. Imbinind rigoarea unui demers academic cu farmecul unui discurs scris à la légère, cartea la care ne vom referi aici reia teza doctorala si o face accesibila publicului larg: autofictiunea nu e un gen „postmodern“, cu totul si cu totul nou (cum sustin Doubrovsky si adeptii lui), ci e o practica literara „reciclata“, cu radacini adinci in timp. Nu e vorba, asadar, decit de un alt tip de „écriture de soi“, mai degraba in linia genului autobiografic decit in directia „auto-fabularii de sine“, cu un profil atit de eterogen (e o practica-mozaic in care bucatile sint diferite intre ele) incit cu greu i se poate da o definitie... sa zicem „mediana“.

In realitate, spune Colonna, desi termenul de autofictiune dateaza de doar citeva decenii, numerosi au fost scriitorii care, de-a lungul istoriei, „si-au ingropat identitatea intr-un montaj textual care amesteca semnele scriiturii imaginare cu cele ale angajamentului de sine“, acest procedeu fiind, de fapt, un fel de „influx secret“ care „inerveaza literatura de multa vreme“. Popularitatea ei spectaculoasa din zilele noastre e legata de explozia individualismului, de promovarea scandaloasa a eului, de exhibarea permanenta a elementului intim, intr-o trecere dureroasa la ceea ce, cu un hibrid lingvistic cam caznit, se poate numi „extimitate“ (l’extimité). E vorba, fireste, de un fenomen social mult mai amplu, cauzele si deopotriva efectele sale meritind studiate intr-un demers unificator si comparatist; e buna observatia lui Vincent Colonna ca – pe acest fundal de voyeurism galopant – riscul pe care si-l asuma acest tip de literatura e „monotonia“ (si, continua eseistul, se si ajunge la ea, printr-o supralicitare a eului, dupa aceeasi schema a „povestirii de sine“).

- Viata, parintii si copiii autofictiunii
Autofiction &autres mythomanies littéraires nu e un eseu spectaculos, si ma gindesc cu stringere de inima ca genul in discutie inca isi mai asteapta teoreticianul care sa-l scoata din minorat, din ceata. Cum autofictiunea, ca forma de literatura subiectiva, are bine definit, in acest moment, genul proxim, nu si diferenta specifica (nu mai vorbesc de un inventar coerent al „manifestarilor“!), desenarea conceptului e mai dificila decit se crede la o prima si superficiala privire. Colonna stie ca se afla in nisipuri miscatoare si alege solutia cea mai comoda: sa construiasca cumva „frivol“ o teorie pe care sa nu o propuna cu incrincenarea doctorului in filologie, ci cu relaxarea scriitorului (ca si Marie Darrieussecq, el scrie autofictiuni, pentru ca, pina la urma, teoria isi cere practica; as zice ca-i un reflex structuralist destul de surprinzator pentru postmodernitatea tirzie in care vietuim). Textul e lizibil (chiar cu placere, pe alocuri), osatura teoretica nu e insa foarte solida si argumentatia se pierde pe culmile expresivitatii (ca si in cazul lui Cartarescu – nu fara a sublinia ca, in cazul Postmodernismului romanesc, armatura teoretica e, totusi, mai rezistenta – scriitorul prevaleaza asupra teoreticianului).

Ce m-a frapat in primul rind e ca, intr-o carte dedicata unei practici literare in mare voga astazi, analizele facute pe texte contemporane sint putine, de numarat pe degete (se face, de pilda, o analiza minutioasa si cam „feminista“ pe romanul lui Annie Ernaux, Passion simple, tradus in romaneste anul trecut, la Editura Pandora-M). Miza eseului semnat de Colonna e alta: sa demonstreze ca nu postmodernismul e incubatorul autofictiunii, ci... Antichitatea greco-latina. O buna parte din carte insista pe ideea ca un autor din secolul al II-lea al erei noastre, Lucian din Samosata, e parintele autofictiunii si, in general, al genurilor subiectivitatii (sigur, vorbim in cazul de fata despre „rudimente“).

Dupa el, autori ca Dante, Rabelais, Rousseau, Balzac, Henry Miller, Gombrowicz, Proust, Céline au preluat „torta“ subiectivitatii si au dus-o mai departe. Colonna inventariaza patru tipuri de autofictiune (dintre care trei au fost patentate de autorul grec mai sus amintit): 1) autofictiunea fantastica – unde scriitorul se travesteste in „saman“ pentru a se aventura dincolo de limitele umanului; efectul obtinut este „total strain de traditia autobiografica“, mai ales ca „cititorul experimenteaza impreuna cu scriitorul un «devenir fictionnel», o stare de depersonalizare, dar si de expansiune si de nomadism al sinelui“ (o intreaga traditie de la Dante la Borges, Michel Leiris si Gombrowicz); 2) autofictiunea biografica – Rousseau, cu a sa La Nouvelle Héloïse, pune bazele romanului autobiografic, gen discreditat de numerosi scriitori, de la Flaubert pina la Maurice Blanchot (stigmatizarea eului „mic si meschin“), care insa a fost resuscitat astazi sub forma naratiunilor cu miez confesiv, practicate mai ales de femei (in aceasta categorie sint mentionati Céline, Borges, Miller, Hesse, Jean Genet, dar si contemporani precum Christine Angot, Annie Ernaux, Marc-Édouard Nabe, Guillaume Dustan s.a.);

3) autofictiunea speculara – dependenta de metafora oglinzii, e un fel de fictionalizare de sine in miniatura, pe modelul tehnicii „tabloului in tablou“, patronata de figuri retorice precum metalepsa si „punerea in abis“ (Rabelais, Cervantes, Sterne, dar si Calvino, Gide si Cortázar); 4) autofictiunea intruziva (auctoriala) – valabila odata cu aparitia instantei auctoriale; aici, „avatarul scriitorului este un narator, un povestitor sau un comentator, pe scurt, un «narator-autor» in marginea intrigii“, fiind vorba, asadar, de un discurs la persoana a III-a, element atipic pentru genul teoretizat de Serge Doubrovsky (reprezentantii selectati sint: Scaron, Flaubert, Nabokov si, mai recent, J.M. Coetzee). Colonna observa ca, in timp ce autofictiunea fantastica e un gen mai rafinat si mai complex, care (poate de aceea) nu-i mai atrage pe scriitorii contemporani, autofictiunea biografica – cea mai prolifica – e „la indemina tuturor“. Concluziile sale sint cit se poate de clare: „Cele mai reusite posturi fabulatorii, cele mai eficiente strategii ale autofictiunii sint spicuite, amestecate sau hibride. In literatura, intotdeauna rezultatul, efectul obtinut e cel care decide in privinta unei alegeri poetice; nu conformarea la un procedeu ori coerenta logica a unei ordonari. De aici aceste impuritati formale, aceste amestecuri iritante pentru rationalisti“.

- O poveste pe post de concluzii
Un eseu cum e cel al lui Vincent Colonna, incadrabil in linii mari in asa-numita „critifictiune“, nu se poate incheia, nu-i asa, decit intr-o coada de… poveste. Dupa ce comenteaza intr-un capitol aparte ideea ca fictionalizarea de sine se ascunde (sau e evidenta) in interiorul oricarei opere de fictiune (lucru care echivaleaza, daca stam bine si ne gindim, cu un fel de „a-si da foc la valiza“!), autorul spune la final o poveste, o „fabula teoretica“ (o numeste el) despre un babuin care-si descopera vocatia de povestitor in interiorul comunitatii sale, idee foarte apropiata de cea care vertebreaza romanul lui Llosa, Povestasul. Inainte de aceasta fabula expiatoare ce inchide eseul, sint presarate pe parcursul textului diverse intepaturi la adresa exceselor structuraliste si la adresa lui Blanchot, intr-un elan barthesian de recuperare a „placerii lecturii“ care ma incinta. Tot departe de prafuiala universitara se situeaza si dialogul à la Sterne cu un cititor imaginar, amator de autofictiune, in care autorul isi raspunde, colocvial-afectiv, la propriile (!) obiectii. Un fel de precauta expediere, in ton de gluma, a eventualei receptari.

Autofiction &autres mythomanies littéraires e o carte descriptiva, asezata, in sensul ca nu revolutioneaza literatura de gen, nu aduce lamuriri si limpeziri ale conceptului de autofictiune. Ce face insa? Propune o tipologie discutabila, nici mai buna, nici mai proasta decit altele, gaseste „parintele“ genului si – cel mai important – ne avertizeaza ca aici, in teritoriul minciunii romanesti, in registrul ideilor gingase (adica peste tot, nu?), metoda rigida nu e arma cea mai buna. Adica, altfel spus, exista atitea tipuri de autofictiune citi autori. Incercati de mai faceti tipologii, domnilor!