„Minciuni“ literare

Dezbatere la Clubul Ţăranului Român

Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Joi, 2 aprilie, în redacţia noastră au poposit Koszta Gabriella, traducătoare din literatura română în limba maghiară, Csuhai István, redactor al revistei maghiare Élet és Irodalom, Forgách András, scriitor, autorul mai multor piese de teatru, scenarii de film, romane (printre care romanul intitulat Zehuze), Csordás Gábor, directorul Editurii Jelenkor. În după-amiază aceleiaşi zile, Institutul Cultural Maghiar şi revista Observator cultural au organizat la Clubul Ţăranului din incinta Muzeului Ţăranului Român dezbaterea cu tema „«Minciuni» literare“, la care invitaţii noştri au participat alături de scriitorii români Anamaria Sandu, Dan Lungu şi Vasile Ernu. Întîlnirea a fost moderată de Carmen Muşat.

Tema întîlnirii a fost sugerată de data de 1 aprilie, discuţia gravitînd în jurul întrebărilor: „Cum se reflectă realitatea în literatură?“, „Cum este creată iluzia realului?“, „În ce măsură ficţiunea influenţează şi determină realitatea?“, „Cît din ceea ce percepem ca fiind realitate e o iluzie produsă şi întreţinută de mass-media?“, „Care sînt modalităţile prin care un scriitor creează iluzia realităţii?“.

În deschiderea dezbaterii, Koszta Gabriella a citit eseul lui Forgách András, Vizită la Casa Proust, publicat în Revista 22 (7 noiembrie 2007). Lectura a constituit o uvertură adecvată pentru tema iluziei în literatură, ambiguitatea legată de camera scriitorului demonstrînd că ficţiunea şi propria noastră imaginaţie pot modifica realitatea. Anamaria Sandu a vorbit despre rolul jucat de ficţiune în viaţa cotidiană: „toţi am vizitat casa lui Proust – cea imaginară. Îmi amintesc de un eseu al Virginiei Woolf care compara scrisul cu o construcţie, la baza căreia se pun cuvinte în loc de cărămizi“.

Răspunzînd la întrebările formulate la începutul dezbaterii, Vasile Ernu a subliniat cîteva dintre caracteristicile iluziei literare: „comunicarea unei realităţi nu se poate face doar prin cuvinte, literatura cultivă o iluzie pe măsura uneltelor ei“. Acesta a amintit şi de una dintre observaţiile lui Nabokov: „cînd autorul Lolitei a fost întrebat de o studentă dacă personajul lui Tolstoi, Anna Karenina, a existat cu adevărat, Nabokov a răspuns: «Aceasta nu este o întrebare culturală»“. „Mi-am propus să lucrez cu propria mea experienţă şi cu memoria mea livrescă, a adăugat V. Ernu. Atunci cînd am publicat romanul meu, Născut în U.R.S.S., am fost acuzat că am distorsionat realitatea, că nu am acordat atenţie adevărului istoric. Chiar dacă am lucrat cu date istorice, cu locuri reale, nu am urmărit niciodată adevărul istoric, ci să îmi pun anumite întrebări asupra celor întîmplate.“

Nici pentru Dan Lungu „adevărul“ – fie că acesta presupune adevărul istoric sau autobiografia – nu este o prioritate: „literatura nu «redă» realitatea, ci o provoacă. Strada copilăriei din Raiul găinilor este strada copilăriei mele, însă autobiograficul trebuie înţeles într-un sens mai larg. Nu numai lucrurile care ni s-au întîmplat pot fi considerate autobiografice. De multe ori o conversaţie auzită poate face mult mai mult decît o întîmplare trăită şi poate deveni pretext pentru literatură“.

„Cît de importantă este biografia autorului pentru înţelegerea operei?“

În schimb, pentru Forgách András situaţia este diferită. Răspunzînd la întrebarea formulată de Carmen Muşat, referitoare la nevoia de a şti mai multe despre autor, scriitorul mărturiseşte că biografia este o dimensiune importantă: „îmi place să-i citesc pe scriitorii pe care i-am «cunoscut» mai întîi. Am aşteptat mult să îi citesc pe unii autori. Literatura este importantă pentru mine, mai ales atunci cînd îmi comunică ceva despre scriitor. I-am citit cartea lui Nadas Peter abia după ce l-am cunoscut“.

Criticul Csuhai István a subliniat importanţa biografiei autorului: „pentru mine, sarcina unui critic este să recreeze lumea autorului – lumea în care opera a luat naştere. Atunci cînd scriu despre un autor, mă adresez unui cititor care nu ştie absolut nimic despre autor. Sarcina mea este să îi apropii cît mai mult pe scriitor şi pe cititor. Prefer să ştiu cît mai multe lucruri despre un scriitor, să-i citesc cît mai multe cărţi înainte de a scrie despre el“.

Csordás Gábor, directorul Editurii Jelenkor, este convins că subiectivitatea, păstrarea iluziei literare şi perpetuarea acesteia joacă un rol important în activitatea unui editor: „îmi place să îmi păstrez subiectivismul, îmi place să las un text să lucreze asupra mea pentru a cunoaşte potenţialul său. Sînt însă într-o situaţie dificilă, deoarece, în acelaşi timp, trebuie să urmăresc şi structura textului pentru a-l edita, pentru a-l aduce la cea mai bună formă posibilă. În ceea ce priveşte «adevărul» în literatură, mărturisesc că nu acord prea mult credit acestei noţiuni. Literatura este o propunere făcută de un scriitor unui cititor. Iluzia joacă un rol important în această propunere“.

Discuţiile referitoare la relaţia dintre critic, autor şi cititor, precum şi cele despre „iluzia“ literaturii au atins, inevitabil, şi contextul literaturii în perioada comunistă, cînd dialogul pe care scriitorul îl stabileşte cu publicul – acea propunere de care vorbea Csordás Gábor – era unul „indirect“, mediat de cenzură. În comunism, primul cititor era întotdeauna cenzorul. Csordás Gábor consideră că exista, în această coerciţie, şi un aspect pozitiv: cultivarea unei ambiguităţi textuale îl determina pe scriitor să elaboreze strategiile necesare unei literaturi subversive, reuşind, în acelaşi timp, să păstreze valoarea estetică.

Forgách András: „a scrie este o luptă oarbă“

În concepţia lui Dan Lungu, în perioada comunistă, primii doi cititori erau cenzura şi critica literară, publicul larg fiind, de fapt, inexistent. Gîndul la existenţa unui cenzor este prezent permanent pe parcursul scrierii, după cum preciza Carmen Muşat. Scriitorul trebuia să fie mereu cu un pas înaintea cenzorului, să-i anticipeze reacţiile şi să se asigure că ceea ce scrie va putea trece de cenzură. Esopismul textelor din perioada comunistă este un semn al rolului major jucat de cenzor în sfera literaturii. În schimb, într-o societate democratică, autorul are privilegiul de a detaşa actul scrierii de ideea existenţei coercitive a unui cenzor. Forgách András mărturisea: „atunci cînd scriu, nu mă gîndesc deloc la cititor. Abia după ce apare cartea şi citesc eventualele cronici şi reacţii, încep să mă gîndesc la un cititor. La următoarea carte, internalizez, în mod inconştient, toate aceste observaţii şi, în acest sens, se poate vorbi de influenţa unui cititor“.

Imposibilitatea creării unei interacţiuni între sfera publicului şi cea a scriitorilor face ca, în comunism, aşa cum considera Vasile Ernu, „cultura să funcţioneze în afara a ceea noi numim «piaţă»“. Pentru Csordás Gábor, „un editor care se gîndeşte în special la profit este un editor slab. Pentru a-şi crea un prestigiu, o editură nu se poate baza doar pe publicarea autorilor care au un succes imediat. În viitor, nimeni nu îşi va mai aminti de acea editură“. Este o situaţie paradoxală, după cum semnala şi Vasile Ernu, vorbind despre aşa-numitul „complex Van Gogh“: este de dorit ca un produs să se vîndă, numai că această situaţie provoacă inevitabil anumite semne de întrebare.

Pentru literatura comunistă, problema ficţiunii şi a realităţii reflecta însăşi relaţia adevăr-iluzie din întreaga societate. Literatura bună, a subliniat Carmen Muşat, nu evita realitatea, nu se refugia în iluzoriu. Dimpotrivă, literatura reflecta aspectele cele mai concrete, încercînd să denunţe o realitate distopică, un exemplu relevant în acest sens fiind literatura anilor ’80. Pe de altă parte, tocmai instituţiile care ar fi trebuit să prezinte faptele în mod obiectiv – presa scrisă, televiziunea – distorsionau realul.

Dezbaterea de la Clubul Ţăranului a pus în evidenţă necesitatea mai multor întîlniri între scriitorii români şi cei maghiari. Trecutul comunist al celor două spaţii literare, maghiar şi românesc, a generat contexte şi structuri literare distincte. Literatura post- comunistă începe să se dezvolte după propriile reguli şi să intre într-o competiţie firească – specifică pieţei culturale dintr-o societate democratică – cu celelalte mijloace de comunicare. Pentru scriitorii din ţările fostului bloc comunist, valorizarea trecutului comun este la fel de importantă ca şi integrarea unei viziuni mai largi asupra literaturii, promovată de tendinţa tot mai pronunţată, în prezent, de rescriere a hărţii imaginare a Europei.

Dezbatere consemnată de Cezar GHEORGHE şi Silvia DUMITRACHE

Recomanda articolul prin: