„Mîndria“ unui torţionar

Autor: Dumitru LĂCĂTUŞU | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Colonelul Gheorghe Enoiu, născut la 4 noiembrie 1927 în satul Măniceşti, comuna Băiculeşti, judeţul Argeş, a fost unul dintre torţionarii notorii ai anilor cincizeci, participînd la multe dintre anchetele acelei perioade. Cruzimea şi bestialitatea arătate în timpul anchetelor i-au adus renumele de „măcelarul de la Interne“. Metoda lui favorită de anchetă era bătaia deţinuţilor cu pumnii şi picioarele, iar în timpul cercetărilor, obişnuia să se înfăşoare într-un cearşaf alb, pentru a nu se murdări cu sîngele celor torturaţi. Gheorghe Enoiu, de profesie tipograf zeţar, a intrat în Securitate la 1 august 1949, după absolvirea unui curs de 3 luni la Şcoala profesională a DGSP, unde fusese admis în urma unei recomandări a organizaţiei de partid din CFR.

După încadrarea în aparatul de anchete al Securităţii, Enoiu a ajuns în scurt timp anchetator-şef, iar ulterior, şef al acestei direcţii (1963-1967). Deşi în trecutul lui Enoiu se aflau şi „pete“ la dosar, acestea nu au constituit un impediment în cariera lui de torţionar. În cazul lui, au contat mai mult fidelitatea faţă de regimul comunist şi zelul cu care îşi îndeplinea sarcinile primite (anchetarea deţinuţilor politici). În 1948, trei dintre prietenii lui apropiaţi au fost reţinuţi pentru „activitate subversivă îndreptată împotriva regimului nostru democratic“, iar anterior intrării în PCR, optase pentru calitatea de membru al PSD. Reorientarea lui politică s-a produs în 1945, cînd a intrat în PCR şi în organizaţia sindicală controlată de partidul comunist, participînd ca membru al „echipelor de şoc“ comuniste la manifestaţiile organizate de partid în perioada anilor 1945-1948, inclusiv la manifestaţia din 8 noiembrie 1945 din faţa Palatului Regal.

Documentele din dosarul lui de cadre dezvăluie un anchetator care rămînea de multe ori peste program pentru definitivarea anchetelor primite, „fără să precupeţească timpul său liber“. În aceste documente, Gheorghe Enoiu este caracterizat ca fiind un ofiţer capabil să conducă orice tip de anchetă, inclusiv pe cele ale unor deţinuţi superiori intelectual, dar şi să coordoneze anchetele locale. În acelaşi timp, este descris ca fiind o fire impulsivă, care „nu poate să-şi stăpînească nervii în faţa arestatului şi are esiri şieşiriţ nervoase“. Superiorii lui, printre care şi primul şef al anchetelor, Mişu Dulgheru, îl descriau astfel pe Enoiu: „Este curajos, plin de elan în muncă, are ura de clasă dezvoltată faţă de duşman, punctual la serviciu, are spirit de iniţiativă“, „rezolvă întotdeauna şi la timp toate lucrările ce i se încredinţează“, „se orientează just din punct de vedere politic, în rezolvarea tuturor lucrărilor“. Ca anchetator, a participat la ancheta lotului Vasile Luca, a reeducatorilor de la Piteşti, a studenţilor arestaţi în urma Revoluţiei maghiare din 1956, fiind unul dintre cei care l-au torturat pe Paul Goma, dar şi a celor arestaţi după jaful Băncii de Stat a RPR din iunie 1959, foşti membri de partid şi angajaţi ai Ministerului Afacerilor Interne. Ion Desideriu Sîrbu, anchetat şi el de către Enoiu, îl descrie pe fostul său anchetator drept un „caz kafkian, de beţie a puterii, un ins care aspira să stăpînească omenirea prin dosarele ei“. Alte activităţi cu care se „mîndrea“ Enoiu într-un memoriu din 1967 au fost rolul lui în reprimarea partizanilor anticomunişti („am participat efectiv alături de alţi tovarăşi la lichidarea şi anchetarea unor bande teroriste periculoase“), precum şi faptul că, în decursul anilor, a „recrutat zeci şi zeci de informatori“.

Îndepărtarea lui Enoiu din cadrul anchetelor, după ce acesta ajunsese la funcţia de şef al Direcţiei, s-a produs în contextul investigării abuzurilor din perioada lui Gheorghiu Dej de către o comisie de partid numită de Nicolae Ceauşescu. Comisia a scos la iveală numeroase mărturii despre comportamentul lui brutal din timpul anchetelor, însă a fost incriminat numai pentru anchetele ale căror victime au fost membri de partid. În hotărîrile emise ca urmare a acestei anchete se arată că fostul ofiţer a folosit „mijloace nepermise ca presiuni fizice şi morale. În această situaţie, o răspundere principală revine tov. Gheorghe Enoiu, care nu numai că a tolerat, dar el însuşi a folosit asemenea metode de intimidare, contrar oricăror norme de muncă“. În documentele existente este exemplificat, chiar de către Enoiu, cazul arestaţilor din lotul Vasile Luca, cînd toţi anchetatorii din cadrul direcţiei de anchete penale, inclusiv superiorii lor, au intrat peste cei reţinuţi în acest lot „cu participarea lor şşefii Direcţiei de ancheteţ şi a noastră a anchetatorilor mulţi dintre cei arestaţi au fost bătuţi crunt. Ni s-a spus că este dispoziţie de la conducere să se ia aceste măsuri“. Astfel de practici barbare erau ceva obişnuit în universul concentraţionar al comunismului românesc, fiind descrise şi în literatura memorialistică.

Ca răspuns la aceste învinuiri, pentru care, în decursul anilor ’50, fusese de mai multe ori recompensat cu sume de bani şi decorat pentru „servicii deosebite aduse în apărarea orînduirii sociale şi de stat“, a redactat un memoriu către preşedintele Consiliului Securităţii de Stat. În acest memoriu din noiembrie 1967, Enoiu îşi prezintă întreaga lui activitate de la intrarea în cadrul Direcţiei de anchete şi pînă în acel an. Din acest memoriu, reiese mîndria lui de a fi lucrat timp de 18 ani în cadrul Direcţiei de anchete: „În cei peste optsprezece ani de activitate am participat la foarte multe acţiuni bune cu care mă mîndresc că am servit Partidul şi Patria, pe oamenii muncii din rîndul cărora provin şi de fapt ele constituie tot fondul vieţii mele“. Această „mîndrie“ l-a caracterizat pe Enoiu şi după îndepărtarea din cadrul anchetelor, inclusiv după 1989, cînd a fost chestionat, mai mult de reprezentanţi ai presei decît de cei ai Justiţiei, asupra crimelor şi abuzurilor săvîrşite de el în perioada în care a lucrat în cadrul Direcţiei de anchete şi care au fost descrise şi în mărturiile foştilor deţinuţi politici.

În spiritul acestei mîndrii deprinse în cadrul anilor de şcolarizare ca „învăţăcel“ în arta anchetelor, artă perfecţionată şi în timpul stagiului de instruire de la Moscova, Enoiu a respins cu vehemenţă toate aceste acuze care i-au fost aduse de foştii deţinuţi. În interviurile date după 1989, a negat că în timpul anchetelor ar fi dat o palmă vreunui arestat, aruncînd toată această vină asupra subordonaţilor lui.

După îndepărtarea lui din cadrul anchetelor, Enoiu a lucrat ca jurist la mai multe instituţii de stat, iar după 1989, ca jurist la o firmă din Baia Mare şi la aeroportul Otopeni. Enoiu a murit în decembrie 2010, fără ca Parchetul Militar de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să finalizeze cercetarea lui, deşi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismul a depus la această instituţie probe şi dovezii despre crimele lui, dar şi ale altor ofiţeri de Securitate.

Dumitru Lăcătuşu este cercetător IICCMER