„Ce scenă spectaculoasă, paravanul șirurilor
de munți asemenea unor culise – teatrul, scrisul și viața adevărată – de
neseparat; dar atunci de ce a durut atît de mult“, scrie Liao Yiwu în cartea sa
despre închisoare. A scrie, spune el, este „să te sondezi pe tine însuți
asemenea unei muște cu un bîzîit insuportabil, să te aperi de mîinile plate“.
„De ce doare atît de mult“ și „să te aperi de
mîinile plate“ – foarte pe scurt sînt amintite: domesticirea prin scris a
închisorii care ți-a pus stăpînire dureros pe creier și amenințarea statului
polițienesc, ca nu cumva – din cauza scrisului despre vremea petrecută în
închisoare – să ajungi iarăși înapoi acolo.
Condițiile publicării volumului Für ein Lied
und hundert Lieder (Pentru un cîntec și alte o sută de cîntece) amintesc de
apariția cărții Doctor Jivago de acum 50 de ani. Pasternak voia neapărat ca
romanul său să apară în Italia la editura lui Giangiacomo Feltrinelli. Totul a
fost ca într-un roman polițist: Feltrinelli introduce singura metodă sigură de
comunicare – Pasternak să arate jumătatea unei bancnote, iar cealaltă jumătate
să se afle în posesia lui Feltrinelli. Pasternak trimite o scrisoare pe hîrtie
de țigară în care anunță că singurele scrisori care chiar vin de la el vor fi
cele scrise în franceză. Motivul: Comitetul Central al Partidului Comunist al
Uniunii Sovietice făcea tot posibilul să blocheze publicarea romanului.
Delegații sovietice au încercat să convingă Partidul Comunist Italian să ajute
la blocarea publicării. Pasternak a fost obligat să semneze scrisori prin care
el însuși refuza publicarea romanului. Președintele Uniunii Scriitorilor din
Uniunea Sovietică, Alexei Surkow, și-a făcut personal apariția la Milano, în
fața lui Feltrinelli, încercînd să-l convingă să renunțe la publicare,
folosindu-se de scrisori falsificate, despre care a pretins că sînt venite din
partea lui Pasternak. Feltrinelli l-a descris pe Surkow ca fiind o „hienă
stropită cu sirop“. Pasternak a rămas consecvent. El și-a dorit publicarea mai
mult ca orice, dincolo de orice risc.
Și Partidul Comunist Chinez a făcut tot
posibilul să blocheze apariția cărții lui Liao Yiwu. Presiunea asupra autorului
a fost enormă. El a trebuit să promită autorităților chineze că nu își mai
dorește să fie publicat în Germania. Editura Fischer știa însă că dorința de
suflet a autorului este să apară în Germania. Editura a trebuit să amîne totuși
apariția cărții – în ciuda dorinței autorului – pentru a-l apăra de închisoare.
Chiar și atunci cînd Liao a transmis că el insistă pentru publicarea ei, chiar
dacă asta însemna că va fi închis. Din fericire, nu s-a întîmplat așa.
În cazul lui Liao Yiwu, amestecul Chinei a
fost un fiasco. În alte cazuri, el a funcționat însă perfect – în cadrul unei
expoziții de grup germano-chineze trebuiau să fie prezentate 12 fotografii ale
unui renumit fotograf german. După cenzurarea de către chinezi au mai rămas
doar două. Iar curatorii și artiștii germani au acceptat asta.
Pe vremea lui Pasternak, pentru astfel de
șicane aveai nevoie de intrigi, de planuri, de măsuri din partea serviciilor
secrete și de delegații. Astăzi de așa ceva se ocupă foști manageri ai unor
mari companii germane. Ei protestează doar cînd, de exemplu, i se refuză viza
unui Tilman Spengler* în cadrul unui vernisaj al unei expoziții. Ei sînt orbiți
de bilanțurile lor contabile. Lingușelile chinezești îi orbesc chiar și pe unii
scriitori germani. Juli Zeh, de exemplu, spunea – în cadrul unei vizite în
China – că înțelege perfect situația: pentru a se evita un război civil în
China, trebuie strîns șurubul, urmăriți și trimiși în închisoare potențiali
rebeli, cenzurată presa, ba chiar și îngrădită comunicarea prin Internet. Și ea
se întreba cine și-ar mai permite atunci să iasă în față și să spună:
„Introduceți democrația acum!“.
Da, asemenea lui Pasternak, și Liao Yiwu a
avut multe de tras pînă la apariția cărții lui: percheziții în apartament și
numeroase confiscări ale manuscrisului, încăpățînate reluări ale romanului și
stare permanentă de supraveghere. Noi trebuie acum să mulțumim integrității și răspunderii morale
ale lui Liao Yiwu, pentru că nu s-a lăsat pînă cînd nu a terminat cartea.
Nu doar întreaga odisee a apariției romanului,
ci și conținutul lui amintește de Pasternak. Für ein Lied und hundert Lieder
(Pentru un cîntec și alte o sută de cîntece) ne deschide ochii. La fel ca în
cartea de dinainte, Fräulein Hallo und der Bauernkaiser (Domnișoara Hallo
și împăratul țăran), putem să pătrundem
sub foița sclipitoare a imperiului proaspăt îmbogățit și avid de putere. Un
stat care își administrează închisorile și lagărele după modelul Gulagului
sovietic nu este un stat modern, ci o
relicvă maoistă costumată într-o minune economică. Prețul pentru așa ceva se
plătește prin privarea totală de drepturi și represiune. Situația de fapt este
una singură.
Pe de altă parte, avem de-a face cu o
extraordinară forță literară a acestei cărți. Puterea limbajului ei o face și
rece ca gheața, și caldă ca apropierea pielii, plină de mînie, dar și
charismatică. În celulă trăiești la secundă. Sadismul și mila alternează total
imprevizibil. Același om poate fi ba un monstru, ba o grămăjoară de durere.
Fiecare tip de comportament devine absurd de normal ca însăși închisoarea.
„Faptul că în arestul preventiv cineva putea fi omorît pe loc era ceva la fel
de normal ca orezul în mîncare“, scrie Liao.
Brutalitatea hoților și a ucigașilor este
prezentată negru pe alb, necosmetizată și, tocmai prin descrierea ei exactă,
exorcizată. În condițiile de acolo ea devine necesar legitimă. Motivul pentru
dezumanizarea deținutului, spune Liao, este însuși Statul chinez, „tradiția lui
străveche de a guverna crimele prin crimă“. Aceasta este arta literară a lui
Liao Yiwu, faptul că sarcasmul din frazele lui se arată ca reversul
martiriului. Pasajele documentare ale cărții sînt străbătute de altele,
poetice. Citindu-le, ele nu îți străpung doar creierul, ci te apasă și pe
stomac. Limbajul lui Liao Yiwu are un efect corporal, deoarece limbajul lui a
avut și el de suferit corporal. Ca și el însuși, limbajul lui a avut de suferit
sub privarea totală de drepturi și sub tortură; el se prăbușește și șoptește, suflă
și se eliberează.
Ceilalți deținuți condamnați la moarte sînt
deja porecliți în celulă „chinezul mort“ sau „micul mort“. Unul are 19 ani.
Mama lui a întreținut relații sexuale cu el și l-a înșelat apoi cu alții. El a
măcelărit-o cu un cuțit. Condamnat la moarte, el spune în celulă: „Șobolanul
își închide cuibul și tot mai simte ceva, ce să mai zici de om“. Un alt
candidat la pedeapsa cu moartea spune: „Nu mai am nimic de pierdut decît pe
mine însumi“. Au loc execuții. Iar Liao scrie pentru mulți cereri de amnistie,
apoi, înainte de execuție, ultimele scrisori către familie sau testamentele.
Cînd cineva este ridicat din celulă și dus spre execuție, se spune în carte că
„s-a dus la drum“. Sună atît de calm și frumos, încît te ia cu frig. Și mai
citești apoi că cel condamnat la moarte este dus înainte de execuție într-o
celulă specială unde medicul închisorii îi extrage sîngele. Pînă și asta își ia
Statul.
Doar două ore pe lună aveai în celulă creion
și hîrtie, iar în tot acest timp trebuia să termini cam zece scrisori. Liao nu
și-a putut nota nici un dialog. Dialogurile sînt, deci, ficționale,
reconstruite din memorie. Dar schimburile de replici se încarcă cu așa o
căldură, încît ele trec prin toate registrele emoționale, de la mînie la
sadism, la participare, deprimare, pînă la sentimentul de părăsire și de
singurătate.
La fel de mult te răscolesc imaginile din jur:
„Luna devenise și mai roșie, m-am așezat pe această rană, stelele asemenea unor
țînțari cu cap verde înghițeau crepusculul continuu al nopții“. Sau: „Străzile
aruncau o lumină chioară, era ca pe lună; blocurile se dizolvau unul după altul
printre nori, micile străduțe erau absurd de adînci, gîndurile rele apăreau
proiectate ca de niște lămpi ale viselor pînă înspre capătul lor“. Iar despre el însuși Liao scrie: „Îmi auzeam
sufletul fugind de-acolo“ sau: „Inima mea era ca scrumul mort“.
Poezia Masacru, pe care Liao a scris-o cu
patru ore înainte de masacrul de pe 4 iunie, a fost nenorocirea lui. Această
plîngere a morților ca un șuvoi de imagini:
„Mamele își înghit copiii morți!
Copiii își ispitesc propriii părinți!
Femeile își trădează soții!
Cetățenii își dau foc la orașe!“
Iar soldații „își curăță bocancii de fustele
fetelor moarte“. Și întruna, ca un refren: „Trageți în ei! Trageți în ei!
Potoliți-vă setea! Împușcați în cap!“. Această poezie a morților este scrisă
sau, mai bine zis, plînsă, într-un imperativ panicat, în tonul poruncitor al
neputinței. Acest imperativ întors pe dos are forță, el vrea să oprească armata
să mai omoare. Iar după baia de sînge, Liao scrie resemnat: „Masacrul are loc
în trei lumi. În aripile păsărilor, sub solzii peștilor, în praful cel mai
fin“.
Nenumăratele situații extrem de crunte sînt
descrise într-un sclipitor vîrtej al cuvintelor. Și nimic nu-i scapă acestui
autor. Această carte este o extraordinară încercare a memoriei. O memorie
fenomenală a celor petrecute poate apărea doar prin observarea atentă, de
atunci, deci încă de pe cînd ele erau trăite. Din amintirile lui Oskar Pastior
despre lagărele de muncă cunosc acel fel de înregistrare inconștientă, dar cu
atît mai clară a „punctului zero al existenței“. Așa trebuie să fi fost și în
cazul lui Liao – mintea înregistrează continuu, uneori conștient, alteori fără
să vrea. În „punctul zero al existenței“ mintea face click și înregistrează
secundele. Un instinct al flash-ului care funcționează independent și uneori
chiar împotriva omului însuși. Nervii distruși te forțează să observi tot
timpul. Insuportabila apropiere la care sînt supuși cei îngrămădiți laolaltă în
lagăre sau închisori devine și mai dureroasă prin această obsedantă fixare a
percepției. Această forțare a percepției fărîmă fiecare detaliu în ceva
personal, îți ia pînă și ultima putere de care mai aveai nevoie pentru tine
însuți.
Cu toate acestea, această forțare a percepției
are noblețe pentru că în ea rezidă umanitatea, aceasta apărîndu-te fără să știi
– poate chiar salvîndu-te. Cine observă trece deja pe jumătate dincolo, chiar
și atunci cînd este încă înăuntru. Iar atunci cînd degradarea și vegetarea
devin singura situație, de fapt, percepția rămîne singura preocupare
spirituală. Percepția este un chin, iar chinul percepției este însăși noblețea.
Chinul și noblețea rămîn în această carte
întruna laolaltă, se și cunosc și știu unul de cealaltă. Motorul care le
determină este percepția sinelui. Cartea lui Liao despre închisori este o
recreare mentală care readuce în memorie tot ce s-a trăit, într-un fel de
monolog dus cu toți ceilalți de acolo. Această rechemare înseamnă o
reîntoarcere la boala de atunci, tot ce s-a trăit capătă dimensiuni mult mai
mari pentru că, privit înspre trecut, pare abstract – totul rămîne însă în
creier ca o durere fantomă și ca o spaimă ce se cască tot mai mare. Pe aceste
fantasme ale spaimei, Liao le-a denumit „mîngîierile de dincolo“. Nu scapi de
ele cît vei trăi, nici acasă, nici aiurea. Nu te părăsesc niciodată, dar totuși
se întorc întruna.
Liu Xiaobo, deținătorul Premiului Nobel pentru
Pace, l-a numit pe Liao Yiwu „vechiul
meu prieten chelbos“. Amîndoi sînt din același lemn. Fiecare în felul său ne-a
deschis ochii referitor la China de azi. Dar Xiaobo stă în închisoare din cauza
minunatei lui Charta 08, un înțelept catalog cu propuneri de reforme pentru o
Chină democratică. În asta rezidă „crima“ lui. Vanitatea și spaima de a pierde
puterea a veșnicului partid comunist sînt atît de lipsite de măsură, încît
speranța de schimbare a lui Liu Xiaobo i-a adus 11 ani de închisoare. Faptul că
această iluzie de autoconservare a regimului nu înseamnă doar o totală pierdere a identității, ci,
implicit, și o declarație de faliment nu-i interesează pe tovarășii de fier.
Încrîncenați și orbi, ei își susțin domnia lor. Doar așa s-ar putea explica
pînă și hățișul de mizerii care i se fac lui Ei Weiwei. Se falsifică pe-acolo
pe unde se poate pentru a inventa „crimele“ necesare. Dar nici măcar așa nu
merge – acuzațiile se contrazic între ele –, bun-plac și atît. La fel cum
sentința dată în cazul lui Liu Xiaobo nu este legitimată nici măcar de
legislația chineză. Tot bun-plac rămîne.
Sînt fericită că lui Liao Yiwu i-a reușit, în
loc să ajungă în închisoare, să vină aici la noi, în străinătatea noastră.
Pentru el, acesta este un noroc amar, mult prea mare să îl poți cuprinde. Un
astfel de noroc amar este în sine mult mai valoros decît norocul lin – a avut
întruna un preț mult prea mare, dar te-a salvat de la și mai multe lucruri.
Norocul amar nu te ia după el, tu trebuie să-l tragi după tine. Te stăpînește
cu toate „mîngîierile lui de dincolo“.
Patrie, acesta este locul în care te-ai născut
și trăiești.
Sau în care te-ai născut, ai trăit multă
vreme, de unde ai plecat și unde te-ai tot întors și din care iarăși ai plecat.
Pentru prigoniții salvați, patria este locul
unde te-ai născut, ai trăit multă vreme, din care ai fugit și în care nu mai ai
voie să te mai întorci.
Îți spui: naiba să o ia. Dar nici așa nu
merge. Această patrie rămîne cel mai intim dușman pe care îl ai. I-ai lăsat în
urmă pe toți cei pe care-i iubești. Iar ei sînt la fel de expuși cum ai fost tu
însuți: dacă ei nu sînt deja în închisoare, trebuie să „se apere de mîinile
plate“.
În viitorul apropiat Liao Yiwu nu va avea voie
să mai calce în patria lui. Dar norocul amar este șmecher – confundă anume
dorul de casă cu lipsa dorului de casă. Și este un excelent maestru al
conjunctivului. El îți spune scurt și clar: „Tu doar nu ți-ai fi dorit
niciodată să fii așa cum ai fi putut deveni dacă ai fi avut voie să rămîi
acasă“. Acest conjunctiv nu mai este o exprimare a unei dorințe, ci este facit.
El alungă orice dor, știind bine că el se întoarce întruna chiar fără să te fi
părăsit vreodată. Dar maestrul conjunctiv se întoarce și el.
Vorbim despre patrie – eu cred că norocul amar
este patria conjunctivului. În exil simți asta zi de zi, cu mînia de dincoace
și cu „mîngîierile de dincolo“.
Dragă Yiwu, odată cu norocul amar va veni și
cel lin. De fapt, el este deja aici.
Discurs susținut la lansarea cărții Für ein
Lied und hundert Lieder (Pentru un cîntec și alte o sută de cîntece) – 17
august 2011
© Herta Müller
Traducere de Corina BERNIC
În imagine: Liao Yiwu/ fotografie de Maxim Corciova
* Tilman Spengler, scriitor german, sinolog, a
fost invitat, în aprilie 2011, de Ministrul Afacerilor Externe al Germaniei,
Guido Westerwelle, să participe – în cadrul vizitei sale oficiale în China – la
vernisajul unei mari expoziții despre Iluminismul german la Beijing. Guvernul
chinez i-a refuzat viza lui Tilman Spengler, iar politica externă germană a
protestat oficial.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters