1-2. Cred ca, asa cum exista cam peste tot in Europa, ar trebui optat pentru un sistem de comisii de selectie care sa aiba un mandat mai lung, de cel putin un an si jumaate, pentru a exista acel timp in care un proiect finantat sa fie finalizat si sa se poata vedea rezultatul, iar comisia sa-si asume anumite responsabilitati pentru proiectele promovate si care nu se justifica. Dupa parerea mea, sistemul cu un juriu diferit pentru fiecare sesiune de concurs deresponsabilizeaza.
In acelasi timp, cred ca ar trebui sa existe o comisie pentru lungmetraj si alta comisie pentru scurtmetraj de fictiune si documentar. Cum mi se pare absolut necesara o comisie pentru distribuirea filmelor, capitol lasat pratic fara acoperire in normativele de pina acum, creindu-se impresia ca important este doar sa se produca filmul – restul, cum o da Dumnezeu!
Nu cred ca lipsa de audienta a filmelor romanesti nu are printre cauze si neglijarea distribuirii lor.
- Scenariul ramine problema nevralgica a cinematografiei romane
Prevederea, din actele in vigoare sau supuse discutiei, ca proiectele sa fie obligatoriu prezentate in concurs de un producator mi se pare prea formala. In ultima instanta, in etapa de selectare a proiectelor, determinant este scenariul. Or, aparitia in prim plan a producatorului poate sa intervina (si) dupa ce scenariul a primit girul comisiei de selectie. Sint tari unde, daca un scenariu este agreat de comisie, se elibereaza un certificat de agreere si de sustinere, pe baza caruia se poate mai lesne obtine un montaj financiar si din alte surse (televiziuni, distribuitori) si abia atunci se stabileste procentul de contributie al finantarii din bani publici. Dar, mai ales, in sistemele de lucru calificate din alte tari, sint situatii in care comisia agreeaza un scenariu, dar considera ca el mai trebuie lucrat. In acest scop, exista un fond financiar pentru rescriere. Ceea ce elimina in buna masura practica intrarii in productie a unor scenarii incropite, la care se lucreaza dupa ce s-a inceput productia si cheltuielile – multe! – curg. Oricum, scenariul ramine problema nevralgica a cinematografiei romane, iar cauzele sint multiple si destul de cunoscute.
In privinta politicii pe care organismul institutional al cinematografiei publice ar trebui s-o promoveze, cred ca prioritar e sa sustina efectiv tinerii (primul si al doilea film), si cu procente mult mai mici pe cei consacrati, care ar trebui sa se bata mai mult sa aduca bani si din alte parti (televiziuni, in primul rind cea publica; ma intreb daca in ultimii 3-4 ani TVR a finantat vreun film de lung metraj?).
Acum capitolul nu mai putin nevralgic al formei de organizare. In masura in care CNC-ul (sau ONC-ul) este o institutie publica – dar am ajuns sa ma intreb daca este?! – ar trebui sa aiba un consiliu de administratie, care sa decida politica institutiei, atit din punct de vedere editorial, cit si financiar. Cred ca existenta unui consiliu de administratie propriu ar face institutia independenta de administratia ministeriala. Ramine insa bineinteles de rezolvat problema componentei, atit a consilului de administratie, cit si a comisiilor. Cine sa faca parte din ele si pe ce criterii? La noi exista prea multe uniuni si asociatii care grupeaza de-a valma oameni de profesii diferite, desi despre unele nu se stie citi membri au. Iar in acest moment, toate au pretentia sa fie reprezentate in comisii. Or, eu cred ca ar trebui avute in vedere alte forme de reprezentare a profesionistilor, eventual prin asociatii permanente sau intruniri ad-hoc organizate pe profesii, care sa-si delege reprezentantii, cu un mandat si o responsabilitate anume.
- Regulamentul de concurs nu e decit o coafare a celui vechi
3. Cred ca Ministerul Culturii a pornit gresit. A pus caruta inaintea cailor. Trebuia amendata Legea, fie si sub forma de proiect, si abia apoi Regulamentul de concurs, in spiritul proiectului Legii amendate, chiar daca adoptarea lor se va produce in ordine inversa. Asa cum arata acum Regulamentul, el nu a putut fi decit o coafare a celui vechi. Mi se pare o munca in zadar. De altfel, functionarii, chiar cei din posturi inalte, sufera de o boala: se izoleaza de realitatea de afara si cred ca este reala cea de pe hirtie, lucrata in cabinete cu consilieri aparuti de nu se stie unde, care devin indispensabili si au grija sa-l apere pe sef de influente nocive.

