OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Decizii arbitrare

In ultimii doi ani, deciziile luate de reprezentantii Ministerului Educatiei si Cercetarii au stirnit numeroase controverse, tot mai multe fiind vocile autorizate care semnaleaza incompetenta „specialistilor“ din minister si haosul declansat in sistemul de invatamint preuniversitar de puzderia de ordine si hotariri ce par emise cu un singur scop: acela de a stopa cu orice pret reforma initiata de Andrei Marga si de a anula toate posibilele efecte pozitive ale acesteia. N-as vrea sa comit o nedreptate, punind sub semnul intrebarii existenta unor specialisti autentici in cadrul ministerului; acestia exista, fara indoiala, dar activitatea lor este umbrita de crasa incompetenta a celor citiva care au impresia ca functiile lor sint eterne si, in consecinta, isi pot permite orice, chiar si luxul iresponsabilitatii.

Dupa ce a reusit, anul trecut, sa scandalizeze opinia publica prin modul in care a organizat „licitatia“ pentru manualele destinate clasei a treia, Ministerul Educatiei a continuat sa se remarce printr-o serie de masuri discutabile si, de cele mai multe ori, arbitrare, fara sa ia in calcul consecintele pe termen lung pe care punerea lor in aplicare le antreneaza.
Asa se face ca, inainte de a propune un proiect concret privind structura anului pregatitor pentru clasa I (categoria de virsta 5-6 ani) si a clasei I (pentru copiii care au implinit 6 ani pina la 1 septembrie 2003) – programa scolara, activitati, cadre didactice – si inainte chiar de a avea asigurata baza materiala necesara institutionalizarii acestor copii, Ministerul Educatiei s-a grabit sa emita un ordin in care, pe linga obligativitatea inscrierii in clasa I a copiilor de 6 ani, erau prevazute si pedepsele penale pentru parintii recalcitranti. Cu alte cuvinte, prima grija a ministerului nu este de a da parintilor posibilitatea de a alege in cunostinta de cauza, oferindu-le argumente rationale si proiecte atractive pentru a-i convinge de justetea alinierii invatamintului romanesc la criteriile europene, ci de a ameninta si a sanctiona, ignorind cu seninatate atit legislatia nationala in vigoare, cit si principiile elementare ale drepturilor si libertatilor cetatenesti.


Invatamintul artistic – indezirabil

Mai nou, inaltii reprezentanti ai aceluiasi minister au hotarit ca in invatamintul romanesc – superperformant, cum le place sa creada simpatizantilor dlui Mironov, care pun performantele unor elevi „antrenati“ in particular, de meditatori meritorii, pe seama... scolii – nu este nevoie nici de cluburi sportive scolare, nici de scoli cu program suplimentar de arta (muzica si arte plastice). In ordinul MEC cu privire la fundamentarea cifrei de scolarizare si stabilirea retelei unitatilor de invatamint preuniversitar de stat pentru anul scolar 2003-2004 se spune ca, incepind din septembrie 2003, „clasele cu program de arta pot fi organizate numai in licee cu profil artistic“. Se desfiinteaza astfel, dintr-o singura intorsatura de condei, un numar semnificativ de unitati scolare cu traditie (dintre care cinci numai in Bucuresti), care ofera copiilor posibilitatea de a-si petrece timpul liber intr-un mod placut si util, contribuind semnificativ la educatia lor artistica, atit de neglijata in scolile obisnuite.
Aceasta ultima masura discriminatorie releva, in ultima instanta, dispretul de care se „bucura“ cultura generala si, mai ales, cea artistica, in ochii functionarilor ministeriali. In loc sa contracareze efectele nocive ale invaziei prostului-gust, vulgaritatii si inculturii patentate, tot mai evidente in programele televiziunilor si radiourilor, printr-o campanie eficienta de educatie estetica in cadrul orelor de muzica si desen incluse in programa scolara, ministerul considera probabil ca numarul claselor cu program de arta este prea mare si, in consecinta, trebuie drastic diminuat. Avem de-a face, din nou, cu o incomprehensibila graba de a distruge o structura existenta deja, care ar putea fi, eventual, imbunatatita si chiar extinsa.

De altfel, daca ne uitam la statutul pe care il au in programele scolare gimnaziale si liceale disciplinele de aptitudini, cum sint muzica, desenul (mai nou, educatia plastica) si educatia fizica, nu ne va fi greu sa intelegem motivatia deciziei de ultim moment a MEC. Intr-un sistem de invatamint in care accentul cade inevitabil pe reproducerea informatiei si nu pe creativitate, pe memorizare si prea putin pe intelegere, orele de muzica, desen si sport devin veritabile surse de stres pentru elevii mai putin dotati, obligati sa solfegieze corect, cind nu toti au ureche muzicala sau voce, sa deseneze „frumos“, cind nu toti au aptitudini pentru desen si sa alerge contracronometru sau sa sara „la groapa“, conform unui anumit barem, cind nu toti au inzestrarea unui sportiv de performanta. Citi dintre elevii de azi merg cu placere la aceste ore care ar trebui sa le ofere un prilej de relaxare (educatia fizica) sau de imbogatire a orizontului cultural?! Citi dintre elevii de azi au posibilitatea sa asculte si altfel de muzica decit cea care se difuzeaza cu asupra de masura la radio si la TV? In locul aridelor solfegii si teorii, nu ar fi mai profitabil pentru profilul spiritual al tinerilor care ies din scoala ca profesorii de muzica sa le fie calauze prin universuri sonore diverse, care sa nu ocoleasca nici un gen muzical, astfel incit accentul sa cada pe auditii muzicale si nu pe verificarea (si notarea) aptitudinilor interpretative ale elevilor? Aceeasi situatie in cazul orelor de educatie plastica, mult mai atractive daca li s-ar oferi elevilor si prilejul sa vada opere de arta autentice, in galerii, sub indrumarea unor muzeografi sau a profesorului de educatie plastica.

Din pacate, scoala romaneasca este prea putin interesata sa formeze consumatori de arta, sa educe gustul pentru actul artistic, sa dezvolte interesul pentru tot ceea ce tine de manifestarile spiritului uman. Desi citeva dintre muzeele din Bucuresti au initiat o serie de programe destinate elevilor din invatamintul preuniversitar (se cuvin mentionate aici Muzeul National de Arta si Muzeul Taranului Roman), prea putine scoli au raspuns parteneriatului propus de acestea. Poate ca ministerul ar putea face mai mult in aceasta privinta, pentru a incuraja colaborarea dintre muzee si scoli, stimulind astfel curiozitatea copiilor pentru un univers fascinant, care le ramine insa inaccesibil celor mai multi dintre ei, in absenta unor programe educative coerente si responsabile. Din nefericire, departe de a fi preocupat sa umple golurile si sa remedieze ineficienta evidenta a acestor ore prevazute in aria curriculara, ministerul de resort se dovedeste incapabil sa gindeasca pe termen lung si sa analizeze in profunzime toate implicatiile hotaririlor sale.

Cu siguranta e mai usor sa distrugi decit sa construiesti, dar ar fi preferabil ca aceia care iau decizii sa se gindeasca mai mult si la cei asupra carora se rasfring acestea. Cita vreme scoala nu ofera conditii optime pentru cultivarea aptitudinilor artistice si pentru imbogatirea orizontului cultural al elevilor, optiunea parintilor pentru clasele cu program de arta este de la sine inteleasa. A le refuza copiilor talentati sansa de a se pregati intr-un domeniu pentru care au o inzestrare deosebita este o dovada de indiferenta cinica din partea unor oameni care uita ca sint simpli functionari publici, pusi acolo sa reprezinte interesele noastre, si isi inchipuie ca bunul lor plac este suficient pentru a justifica niste masuri aberante, care nu fac altceva decit sa dezorienteze si sa destabilizeze un sistem de invatamint si asa prea afectat de orgolii si interese de partid, in care nimeni nu stie ce va fi anul urmator, cum se vor da examenele – indiferent ca e vorba de capacitate, bacalaureat sau facultate, care vor fi materiile necesare si care criteriile de evaluare. Sa ne mai intrebam atunci de ce sint goale salile de expozitii de la noi, in timp ce in tarile europene cu care ne comparam se sta la cozi pentru a vizita o expozitie, de ce merg tot mai putini tineri la concertele de la Ateneu sau la spectacolele de la Opera, in timp ce publicul amator de manele si „andrele“ creste in raport de inversa proportionalitate? Cine se ocupa – cine ar trebui sa se ocupe – de educatia copiilor, cita vreme majoritatea parintilor sint prea ocupati sa le asigure acestora „cosul zilnic“? Din nefericire, inaltii functionari ministeriali muncesc, nu gindesc.