OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Tot ce scriu a fost cîndva viaţă adevărată.“ Cu această afirmaţie îşi începe Max Blecher jurnalul său de sanatoriu, cartea neterminată ce avea să fie cunoscută sub numele de Vizuina luminată – operă de factură vizionară, care avea să se plaseze într-o tetralogie din care făceau parte Întîmplări în irealitatea imediată şi Inimi cicatrizate. „Nu te speria, ştiu ce dificultăţi vor fi legate de acest proiect – îl avertiza el pe prietenul său Geo Bogza –, însă mi-a venit în minte, ca o construcţie bine echilibrată, această urmare care va avea trei cărţi (cu trei subiecte diferite, în fond, însă, continuîndu-se, Berck, Leysin, Techirghiol), şi toate patru volumele (împreună cu acesta apărut) vor forma, dacă voi izbuti să le duc la capăt, «opera vieţii mele»“1. Nu vom putea şti vreodată cum ar fi arătat ultima parte a tetralogiei lui Blecher, nu vom şti nici dacă Vizuina luminată constituia cel de-al treilea episod. Tot ce ştim este că Blecher, îşi dorea să regăsească „tonul simplu“ din Întîmplări. Din perspectiva proiectării acestei tetralogii, imaginea cărţilor neterminate ale lui Max Blecher se conturează în jurul acestei afirmaţii de la începutul Vizuinei luminate. Totul, în cartea neterminată a lui Blecher porneşte de aici. „Viaţa adevărată“ la care se referă autorul Întîmplărilor… nu desemnează nici viaţa mentală, nici realitatea exterioară minţii, nici reprezentarea celor două, ci expresia amîndurora. La Blecher, realitatea vieţii interioare, la fel ca şi realitatea vieţii exterioare nu sînt separate de graniţe, de linii intermediare, de contururi definite. „Este, cred, acelaşi lucru a trăi sau a visa o întîmplare, şi viaţa reală cea de toate zilele este tot atît de halucinantă şi stranie ca şi aceea a somnului.“2 În realitate, scrisul lui Blecher este povestea, marea naraţiune a lucrurilor ce-şi ies din propriile forme, cartea pe care o scrie Blecher este cartea instabilităţii realităţii. Această credinţă l-a determinat să scrie: „nu este nici o diferenţă între lumea exterioară şi cea a imaginilor mintale“.

 

Această instabilitate poate însemna disoluţia propriului eu, senzaţia de depărtare de sine însuşi, o stare ce necesită „o luciditate mai profundă şi mai esenţială decît a creierului“ sau poate însemna ceea ce Blecher numea „locurile blestemate“, adevărate condensări ale materiei care iese din propriile contururi şi anihilează privitorul. „Ceea ce era mai comun şi mai cunoscut în obiecte, aceea mă tulbura cel mai mult. Obişnuinţa de a le vedea de atîtea ori isprăvise probabil prin a le uza pieliţa exterioară şi astfel ele îmi apăreau din cînd în cînd jupuite pînă la sînge: vii, nespus de vii.“3

Între toate aceste elemente ale realităţii fără contururi, ale lumii ca flux continuu, se află corpul, singurul capabil de luciditatea pe care naratorul lui Blecher o caută, ceea ce scriitorul numea „interiorul trupului meu, conţinutul «persoanei» mele de «dincoace» de piele“. Corpul la Blecher nu este ceea ce precedă sau ceea ce împiedică gîndirea, ci este ceea ce face ca aceasta să existe, trupul este ochiul ce oferă privirea supradimensionată a simţurilor, singura gîndire cu adevărat posibilă, singura gîndire ce poate exista cu adevărat fără a fi desprinsă de realitate. Nu e nici o îndoială că Întîmplările lui Blecher abandonează domeniul percepţiei ordonate. „Cuvintele obişnuite nu sînt valabile la anumite adîncimi sufleteşti“, mărturieşte scriitorul. Cuvintele nu găsesc decît imagini sensibile. Ele trebuie să împrumute „din esenţele altor sensibilităţi din viaţă, distilîndu-se din ele ca un miros nou“. Scrisul trebuie să creeze o răsturnare a aparenţelor, să aducă o îndoială în ceea ce priveşte poziţia în care imaginile minţii se află unele faţă de celelalte, tot ceea ce stîrneşte confuzie, fără a nimici forţa gîndului-senzaţie, tot ceea ce răstoarnă raporturile dintre lucruri, toate acestea ne pun în legătură cu stări senzoriale mult mai rafinate, în intimitatea cărora se exprimă anihilarea, disoluţia, spaima sinelui de a nu se putea regăsi vreodată, de a nu-şi putea recăpăta conturul.

 

Nu am putut citi vreodată acele pagini care vorbesc despre „fantasticul“ scrierilor lui Blecher, despre „supranaturalul“ unor întîmplări mai mult sau mai puţin halucinante, la fel cum nu pot citi acele pagini care vor să ne convingă de o desprindere de realitate consemnată în scrierile lui Blecher. Imaginile „fantastice“, episoadele „halucinante“ din scrierile lui Max Blecher nu sînt decît expresii – şi nu reprezentări – ale senzaţiilor pure. Cînd naratorul din Întîmplări descrie crizele cauzate de locurile blestemate, acesta vorbeşte în limbajul unui subiect care nu este decît o cristalizare de senzaţii pure, o identitate din ce în ce mai slab definită, o conştiinţă ce nu foloseşte decît logica senzaţiei, un domeniu al intensităţilor pure. Nu sînt puţine episoadele în care naratorul lui Blecher realizează „cronica“ unor aventuri ale simţurilor. Scrisul lui Blecher este, înainte de toate, o punere la îndoială a limitelor, nu numai a limitelor realităţii mentale, dar şi ale realităţii corporale. Logica senzaţiei desemnează un domeniu, o conştiinţă dublată de o inteligenţă în care mentalul şi trupescul participă egal la ceea ce în mod convenţional numim cunoaştere. Neînţelegerea se datorează de fapt separării celor două domenii. „Este în fondul realităţii o neînţelegere de imensă amploare şi grandioasă diversitate, din care imaginaţia noastră extrage o infimă cantitate, atît cît îi trebuie pentru ca adunînd cîteva lumini şi cîteva interpretări să-şi constituie «firul vieţii», şi firul acesta al vieţii, ca o fină şi continuă şuviţă de lumină şi de visuri, fiecare om îl extrage din maternul rezervor al realităţii.“4