OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Roland BRUNNER
Psihanaliza si societate postmoderna
Traducere de Lucian Penteliuc-Cotosman, Editura Amarcord, Seria „Cimp deschis“, Timisoara, 2000,
144 p., f.p.

Alain de LIBERA
Gindirea Evului Mediu
Traducere de Mihaela si Ion Zgardau, Editura Amarcord, Seria „Filozofie“, Timisoara, 2000, 306 p., f.p.

Fernando Henrique CARDOSO Enzo FALETTO
Dependenta si dezvoltare in America Latina. Incercare de interpretare sociologica
Traducere de Iulia Baran, prefata de Jorge Caldeira, Editura Univers, Colectia „Sinteze“, Seria „Brasiliana“, Bucuresti, 2000, 168 p., f.p.


Intransigenta si suficienta

O alegatoare din Statele Unite declara, cu un timp in urma, la CNN ca l-a preferat pe Al Gore candidatului ecologist Ralph Nader fiindca acesta din urma venea cu „aceleasi sloganuri rasuflate din anii ‘60“. Intimplarea a facut ca aceste cuvinte sa-mi ajunga la ureche exact in momentul in care citeam cartea lui Roland Brunner Psihanaliza si societate postmoderna. Motiv pentru care le-am perceput ca pe un comentariu „providential“ la opera acestui autor francez despre care editura ce-l introduce pe piata romaneasca nu ne ajuta sa aflam nimic precis.

Aparuta ca din neant, fara a fi insotita de o cit de mica nota privind competentele si performantele celui din mintea caruia s-a nascut (intr-o buna traditie de incompetenta editoriala romaneasca), aceasta carte reprezinta un mic „tezaur“ al radicalismului dogmatic si al intransigentei revolutionare din „nebunii“ ani ‘60. Daca vreunul dintre specialistii seriosi ai oricareia dintre cele doua teme asociate pe coperta vor cumpara cartea in speranta ca ar putea-o include in bibliografiile lor si ale studentilor lor, va trebui sa constate ca, in spatele titlului cu rezonanta academica, se ascunde, in fapt, caietul de maxime si aforisme ultrapretioase al unui psihanalist („de tara“, aproape ca nu ma pot impiedica sa adaug) cu veleitati lirico-filozofice, al carui erou intelectual este nu atit Sigmund Freud (amintit si el, e drept, ca din intimplare, de citeva ori), ci un Karl Marx evocat frecvent si fervent, prin intermediul unor constructii de tipul „ca bine zicea…“. Cit despre ideile „psihanalitice“ ale autorului nostru, ele par sa constea in… critica economiei liberale de piata, catalogata, evident, drept „salbatica“, si cainarea demna a statului-bunastare.
De fapt, Roland Brunner nu este preocupat de „societatea postmoderna“ si, in ultima instanta, nici de „psihanaliza“. Marea lui problema este „capitalismul“, decretat dusmanul cel mai teribil al omului, ca in vremurile de aur, de acum 32 de ani, ale comunismului psihedelic. In mod cert, Roland Brunner este un nostalgic, un „die hard“ al maoismului orgiastic care a facut explozie in Mai ‘68. Cind isi mai aminteste de ea, psihanaliza ii serveste lui Brunner drept substanta adeziva, menita sa tina impreuna imagini „ingrozitoare“ ale capitalismului liberal contemporan, decupate parca din revistele de specialitate ale internationalei sadomasochiste.

Totul se leaga cum nu se poate mai bine: egotismul, masculinizarea femeii prin feminism, „strategia fericirii“, „societatea spectacolului“, „cultul intreprinderii“, globalizarea, managementul sint parti ale aceleiasi uriase conspiratii a carei „dejucare“ fantasmagorica reprezinta specialitatea stingii radicale de aproape un secol si jumatate. „Societatea postmoderna“ este demascata printr-un discurs intransigent, dar cizelat, beneficiind de acea fascinanta calitate a eseismului francez de mina a doua (si stim bine ca eseismul francez nu coboara niciodata sub mina a doua…) care este capacitatea de a aduce suficienta la perfectiunea absoluta.
Nu am nici o indoiala ca, intr-o lume libera, opinia lui Roland Brunner isi are locul ei, printre altele o mie si una. Ma indoiesc insa ca acest gen de apocaliptica freudo-marxista este ceea ce lipseste cu adevarat din spatiul cultural al unei tari asemenea Romaniei care, desi are o nevoie acuta de lumea occidentala, o intelege inca atit de putin. Cred ca asemenea carti, de un simplism primitiv dincolo de pretiozitatea stilului lor, contribuie nu la o cunoastere veritabila (critica, echilibrata, complexa, matura) a lumii in care sustinem ca vrem sa ne integram, ci doar la alimentarea complexelor noastre de inferioritate mascate in puerile veleitati de superioritate.


Despre decenta actualizarilor

Spre deosebire de cartea lui Roland Brunner despre care am discutat anterior, volumul lui Alain de Libera, Gindirea Evului Mediu, reprezinta o lectura mult mai gratificanta si, prin aceasta, plasata la nivelul de calitate cu care ne-a obisnuit Editura Amarcord. Desi nu se adreseaza in primul rind medievistilor, reducindu-si aparatul stiintific la dimensiuni rezonabile si contaminindu-se, intr-o oarecare masura, de manierismul „lejer“ si „comercial“ care a inceput sa caracterizeze „noua istorie“ franceza (vezi, in acest sens, faimoasa serie coordonata de Philippe Ariès si Georges Duby dedicata vietii cotidiene, in care reconstructia istorica se sufoca, la un moment dat, in eseismul spumos/siropos) – lucrarea nu sacrifica totusi rigoarea si complexitatea necesare unui demers intelectual de anvergura. Principalele calitati ale gindirii lui Alain de Libera, atit de autentice incit reusesc sa „deformeze“, sa personalizeze si, in cele din urma, sa in-fringa limbajul de lemn pretios, de salon, cu care ne-a obisnuit cercetarea umanista franceza, sint: puterea de comprehensiune, simtul nuantelor si distinctiilor si, nu in ultimul rind, ingeniozitatea.

Remarcabil este faptul ca autorul nu incearca sa mimeze ca avem de-a face cu un subiect „fierbinte“, de-a dreptul „stringent“, scutindu-ne de pateticele discursuri la care ne-am fi putut astepta cu privire la actualitatea filozofiei din secolele al XIII-lea si al XIV-lea si renuntind sa ne convinga ca secolul XXI „nu va fi deloc“ daca nu se va intoarce la Albert cel Mare si la Suger de Brabant. Alain de Libera introduce cu masura si decenta posibilitatea unor conexiuni cu temele si problemele prezentului sau, mai bine spus, o insinueaza, propunindu-si, in acelasi timp, sa evite revalorizarile consumate deja – in special din perspectiva filozofiei analitice si a logicii simbolice. Multiculturalismul si „policentrismul spiritual“ ce domina dezbaterile academice ale momentului strabat in discutarea „mostenirii uitate“ a filozofiei arabe – principala sursa a revirimentului filozofic al Europei medievale; dilemele lasate in urma de consumarea revolutiei sexuale a Occidentului postbelic sint vizate in subtextul idealului filozofic al abstinentei reconstruit de Alain de Libera ca optiune libera si rationala opusa deopotriva ascezei monahale traditionale si libertatii „libertine“ si „goliarde“; feminismul epocii postbelice este frizat in reflectiile pe marginea conditiei filozofice pe care o realizeaza unele dintre femeile epocii investigate (de la faimoasa Héloise, prietena lui Abélard, la beghinele care il inspira pe Meister Eckhart); aprehensiunea fata de involutia rationalitatii in secolul nostru, invadat, in ciuda progreselor sale stiintifice si tehnologice, de toate formele imaginabile ale manticii si divinatiei, strabate din descrieri ce favorizeaza, sub raportul luciditatii, gindirea medievala, considerata mai apta fie sa respinga, pe temeiuri teologice sau general-spirituale, astrologia, fie sa o innobileze prin fuziunea cu speculatia filozofica pura.

Capitolul Filozofi si intelectuali angajeaza o dezbatere cu Jacques Le Goff, pentru care filozofii medievali sint, de fapt, niste intelectuali „organici“ (cu termenul marxistului Antonio Gramsci), perfect subordonati unei structuri ideologice preexistente, pentru a carei continua consolidare sint angajati si remunerati. In viziunea lui Le Goff, intelectualul medieval este, inainte de toate, un functionar, statutul sau este unul prin excelenta institutional. Cu alte cuvinte, nu atit barba, ci cariera inauntrul birocratiei universitare il face pe filozof. Mai generos si, in acelasi timp, mai sceptic fata de determinismele marxisto-structuraliste ale scolii de gindire pe care o reprezinta Le Goff, Alain de Libera incearca sa inteleaga cum isi gindeau libertatea filozofii medievali. Pornind de la ipoteza ca idealul filozofic nu se reduce la spatiul socio-cultural al Universitatii, istoricul ideilor incearca sa-l recompuna analizind intreruperile voluntare ale carierelor academice, dimensiunea filozofica a atitudinilor unor „non-filozofi“ precum „poetul“ Dante sau „misticul“ Meister Eckhart sau cenzura teologica la care era supusa filozofia, din care rezulta, in negativ, triumf al paradoxului!, o imagine a idealului filozofic de neregasit, in epoca, sub nici o forma directa si „pozitiva“.

Aceasta disputa asupra functiei sociale a intelectualilor reprezinta, in opinia mea, segmentul din volum care trezeste analogiile cele mai relevante cu situatia politica a tarilor postcomuniste. Tensiunea dintre modelul filozofului-functionar (propus de Le Goff) si cel a filozofului-campion al libertatii de gindire (propus de Alain de Libera) aminteste, intr-o oarecare masura, polemica in jurul rolului jucat de intelectuali in sistemul comunist. Dupa depasirea euforiei revolutionare, dizidentii „filozofi“ ai Europei de Est au fost tratati fie cu ostilitate de un public care se simtea culpabil si/sau culpabilizat, fie cu o crescinda suspiciune de analistii „obiectivi“ si „pragmatici“ ai prabusirii comunismului, convinsi ca, de fapt, „procesele“ si „structurile“ interne si internationale sint cauzele veritabile ale disolutiei totalitarismului de tip sovietic. Aceasta schimbare de perceptie a facut ca „intelectualul“ – initial vazut ca exponentul gindirii critice si libere – sa fie perceput preponderent ca un functionar al sistemului, ca un produs „organic“ al acestuia. Alain de Libera are de infruntat aceeasi imagine, doar ca aplicata filozofilor medievali. Din modul in care el analizeaza reprezentarea functionalista a intelectualului/filozofului putem desprinde doua sugestii utile pentru intelegerea propriei noastre situatii: 1) ca nu este rational sa ignori sau sa minimalizezi puterea de atractie a idealului filozofic si, implicit, forta ideilor in istorie; 2) ca opozitia intelectual organic vs. intelectual critic, conceputa de Antonio Gramsci in anii ‘40, este prea radicala, prea stridenta pentru a putea exprima relatia complexa dintre idei si societate, dintre libertate si determinare.


Mesaj in sticla

Traducerea, la Editura Univers, a acestei lucrari datind de la sfirsitul anilor ’60 ne atrage atentia asupra unui aparent paradox: desi s-a vorbit mult in ultimii zece ani despre faptul ca Romania s-ar indrepta spre un „model sud-american“, nimeni nu s-a gindit pina acum sa ofere publicului din Romania elementele in functie de care si-ar putea forma o opinie in aceasta privinta. Specialistii mediatici in economie, de tipul dlor Ilie Serbanescu sau Daniel Daianu, au aerul de a se fi documentat cu privire la destinul continentului in discutie si este cu atit mai probabil ca un ex-functionar al Bancii Mondiale ca dl Theodor Stolojan, care a avut sarcini pe linia problemelor globale ale dezvoltarii, a trebuit sa se puna la punct in aceasta privinta (si, ca urmare, ne-a sfatuit sa ne raportam nu atit la America de Sud, cit la… Etiopia!). Dar este evident ca o perceptie cit de cit avizata asupra evolutiilor economice, sociale si politice din aceasta regiune a ramas limitata la comunitatea extrem de redusa a specialistilor.

Totusi, in reprezentarea noastra imaginara, America Latina nu este pur si simplu o pata alba. Ca de obicei, ignoranta lasa loc mitologiei, care penduleaza intre inertia admiratiei pentru „realismul magic“ al literaturii hispano-americane (bogat tradus in comunism, datorita simpatiilor preponderent marxiste ale autorilor) si persistenta cliseelor agresive din documentarele TV de propaganda referitoare la „jaful“ practicat in Lumea a Treia de sinistrul capitalism mondial. Aceasta directie din urma era alimentata, din cind in cind, si de cite o traducere din cite un comunist sud-american – de neuitat raminind isterica Venele deschise ale Americii Latine de Eduardo Galeano (versiune romana: 1983). Spiritul revansard al radicalilor „tiermondismului“ nu a ramas nici el fara ecou la noi: asa cum fanteziile literare ale comunistilor sud-americani sfirseau, mai devreme sau mai tirziu, in paginile romanelor lui Laurentiu Fulga, tot astfel si teoria conspiratiei neo-colonialiste a nordului Americii impotriva victimizatului Sud fertiliza gindirea unor ideologi locali ai nationalismului economic si politic, de tipul dlui Ilie Badescu.

In aceste conditii, studiul interdisciplinar, sociologic si economic, propus de Fernando Henrique Cardoso si Enzo Faletto devine primul mesaj din partea autenticei comunitati academice latino-americane din domeniul stiintelor sociale care atinge, in „sticla“ pe care i-o pune la dispozitie Editura Univers, tarmul opiniei publice din Romania. Cartea are intr-adevar toate calitatile si defectele unui mesaj dintr-o sticla. Ea vorbeste inteligentei si chiar imaginatiei noastre (teoretice) prin faptul ca ne sugereaza existenta unui intreg continent intelectual pe care l-am explorat prea putin si ne motiveaza sa descoperim, dincolo de luxuriantele imagistice si expresive ale unor García Marquez sau Jorge Amado, gindirea solida, nuantata, riguroasa, creativa a unor intregi „natiuni“ de specialisti in stiintele sociale. Obsedati de „deformarea“ imaginii externe a Romaniei, avem acum ocazia sa reflectam asupra propriilor noastre prejudecati despre lumea latino-americana, pe care o sesizam, in general, ca pe una a pitorescului exotic si a vitalitatii si fanteziei debordante, ignorindu-i imensele resurse din domeniul producerii de cunoastere pozitiva.

Pe de alta parte, asemenea tuturor mesajelor pescuite din mare, si acesta ne face sa ne gindim la timpul scurs din momentul introducerii hirtiutei in sticla pina la cel al extragerii ei de acolo. In cazul de fata este vorba de trei decenii, in care America Latina s-a schimbat foarte mult, Romania s-a schimbat foarte mult si, nu in ultimul rind, conceptele si metodele stiintelor sociale s-au schimbat foarte mult. Din aceasta cauza, cartea nu mai este direct interesanta pentru specialisti si nu este direct interesanta nici pentru un public mai larg, fiindca, desi o lectura atenta si rabdatoare poate desprinde informatii interesante despre istoria economica si sociala a continentului sud-american, lucrarea este, pe ansamblu, mult prea tehnica. Ceea ce ma face sa banuiesc ca, in cazul in care dl Fernando Henrique Cardoso nu s-ar fi intimplat sa fie presedintele Brazilei, foarte laudabila Serie „Brasiliana“ a Editurii Univers nu s-ar fi deschis cu exact aceasta lucrare.