OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lumea in care traim pare sa fi intrat, brusc, in degringolada. Pina si criteriile in functie de care pina mai ieri judecam prestatia personalitatilor publice tind sa se spulbere, ca efect al dezvaluirilor spectaculoase din ultima saptamina. Si se pare ca sirul surprizelor e abia la inceput. Lunga vara fierbinte se va prelungi pina dincolo de sfirsitul anului, iar dezamagirea noastra se va amplifica, probabil, direct proportional cu numarul dosarelor desecretizate.
Cind iubirea, speranta si increderea iti sint inselate, e foarte greu sa iti pastrezi luciditatea si dreapta masura. Vehementa cu care foarte multi au reactionat fata de „cazul Mona Musca“, stergind cu buretele orice eventual merit pe care aceasta l-a avut in ultimii zece ani, este de inteles daca ne gindim cita speranta si incredere am investit cu totii in fostul ministru al Culturii.

Caci nu este vorba numai despre prabusirea unei cariere politice, ci si despre un esec in planul cunoasterii, care pune sub semnul intrebarii capacitatea noastra – ca persoane individuale, dar si ca societate civila – de a discerne intre masca si esenta, intre minciuna si adevar. Si, daca judecam dupa suspiciunea generalizata de acum, dupa neincrederea cu care privim in jur, intrebindu-ne, din nou, oare citi si oare cine dintre cei care ne stau in preajma au colaborat inainte si dupa 1989 cu Securitatea, s-ar putea spune ca triumful maleficei institutii este deplin. Inainte de 1989 ne-au terorizat, cultivindu-ne frica si slabiciunile mult prea omenesti; din1990 ne-au manipulat permanent, tesind la nesfirsit plase de zvonuri, valuri de ceata, hatisuri legislative si construind institutii-fantoma, forme fara fond bune doar pentru a amagi vigilenta observatorilor occidentali si a atrage finantari, deturnate „profesionist“ spre cu totul si cu totul alte scopuri.

Risipiti la Presedintie si in Guvern, in Parlament, in partidele politice si in ONG-uri, in edituri, in redactiile posturilor Radio-TV si ale presei scrise, deghizati in „oameni de bine“ – va mai aduceti aminte de aceasta sintagma care a facut cariera la inceputul anilor ’90, utilizata pentru a marca diferenta fata de opozantii regimului proaspat instaurat atunci? – oamenii Securitatii au continuat sa ne conduca si sa ne modeleze existenta, sa ne induca opinii si atitudini. O fac si acum, cind ne livreaza fragmente de adevar, cind sacrifica, ritual, „negrii mititei“ pentru a proteja piesele grele, cele de care depinde in mod absolut perpetuarea puterii lor. Traim in plina anomie cind figuri de trista notorietate precum Ilie Merce, Eugen Florescu, Marian Ureche, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Paunescu si altii ca ei actioneaza neconditionat in spatiul public, cind fosti lucratori ai Securitatii beneficiaza de privilegii de neimaginat (case nationalizate si pensii la care un om care a muncit cinstit o viata intreaga nici nu poate visa), cind agenti ai Securitatii si turnatori dovediti continua sa infesteze spatiul public cu o zvonistica mocirloasa si institutiile statului sint lipsite de reactie.

Oricit de multe ar fi surprizele pe care desecretizarea dosarelor ni le va aduce si oricit de multe alte dezamagiri vor urma, un lucru este sigur: nu toata lumea a colaborat, nu toti cei care au trait in regimul comunist au acceptat sa lucreze, la vedere sau sub acoperire, pentru Securitate. Au existat si oameni a caror fibra morala nu s-a rupt, care au refuzat sa devina instrumente ale unui regim ucigas. Unii dintre ei au platit scump curajul de a-si invinge frica si de a-si pastra demnitatea. Important era, o spune dna Doina Cornea intr-un interviu emotionant publicat in Gandul din 18 august a.c., „sa ai un crez, sa ai niste valori, sa stii ce e important si ce e mai putin important, adica nu masina, casa, banul, ci adevarul, dreptatea, binele“. Au existat si astfel de oameni, putini, ce-i drept, si nu neaparat din rindul celor cu maxima vizibilitate, repede uitati sau minimalizati dupa 1989. Semeni de-ai nostri care au stiut, ca Doina Cornea, ca „scapi de frica daca adevarul devine valoarea cea mai mare“ si ca triumful unui regim criminal este posibil numai atunci cind oamenii abdica de la propria lor demnitate.

Oameni ca Doina Cornea, Constantin Ticu Dumitrescu, Dumitru Iuga si inca multi altii au fost repede scosi din scena si taxati, in presa si in discursurile unor oameni politici „responsabili“ (pragmatici si ipocriti, de fapt), drept naivi, idealisti, exaltati, intransigenti. Dezvaluirile din ultimele saptamini ne obliga la o reconsiderare a criteriilor in functie de care judecam prestatia persoanelor publice si functioneaza, totodata, ca un avertisment: macar acum, in ceasul al treisprezecelea, ar fi de dorit sa nu ne mai permitem luxul de a ignora trecutul nostru recent. Pentru ca cine uita nu are nici o sansa sa se vindece. Iar cine se complace sa supravietuiasca in promiscuitate morala, alaturi de cei responsabili pentru dezastrul celor 50 de ani de comunism, risca sa nu iasa niciodata din cosmarul programat.