Mirajul utopiei

Călătoriile în URSS: control şi propagandă

Autor: Codruţ CONSTANTINESCU | Categoria: | 3 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Literatura de călătorie a cunoscut, de-a lungul istoriei, o amploare deosebită, un punct de plecare putînd fi considerată chiar Odiseea lui Homer. Orice descriere a unei călătorii pe alte meleaguri poartă o mare doză de subiectivism. Călătorul scrie pentru a instrui şi a educa. Se (de)scrie pentru cei care nu pot sau nu vor putea călători, din varii motive, cel mai însemnat fiind resursele financiare, căci, nu cu mult timp în urmă, călătoriile erau scumpe, nu multă lume permiţîndu-şi-le. Iar informaţiile despre lumea largă nu erau atît de uşor de obţinut, la un click distanţă. „A călători este o misiune“ – Jean-Marie Goulemont. Secolul al XX-lea fiind unul al ideologiilor şi al sistemelor totalitare, nu avea cum să nu influenţeze (şi) literatura de călătorie. Regimurile de extremă dreaptă au fost mult mai puţin interesate de promovarea unei imagini idilice. Pe Hitler nu-l interesa cucerirea inimilor francezilor sau englezilor, în timp ce cu totul altfel au stat lucrurile cu Stalin.

Dacă, la începutul regimului, bolşevicii care abia cuceriseră puterea nu erau foarte interesaţi de călătorii străini, avînd cu totul alte priorităţi, iar aceştia erau lăsaţi de capul lor, să se descurce cum pot, văzînd însă realitatea, după stabilizarea regimului ce a urmat cîştigării Războiului Civil, autorităţile sovietice au impus mecanisme şi proceduri clare de primire/însoţire.

Puţini călători scriu adevărul

Primele relatări despre acţiunile puterii sovietice sînt mai degrabă circumspecte, dacă nu chiar vizibil anticomuniste. Pierre Pascal, un tînăr francez rămas la Moscova încă din 1916, luînd parte la evenimentele din 1917, a scris o mică lucrare apologetică la adresa bolşevicilor, publicată în 1920 chiar la Moscova, cu titlul En Russie rouge, iar un an mai tîrziu, în Franţa, la Librairie de l’Humanité. În cartea sa, Pierre Pascal justifică şi cauţionează regimul comunist. Louise Weiss, o cunoscută feministă franceză, în căutarea unei soluţii pentru pacificarea unei Europe sfîşiate după Primul Razboi Mondial, a studiat „soluţiile“ propuse de comunismul sovietic timp de cinci săptămîni la Moscova, însă a preferat Societatea Naţiunilor şi spiritul Genevei, şi nu al Kronstadt-ului! În timpul sejurului său moscovit, a scris volumul Cinq semaines à Moscou. Récits de la Russie communiste.

Albert Londres, un foarte cunoscut ziarist francez, unul dintre cei mai mari reporteri ai presei franceze din perioada 1914-1932, a reuşit să se strecoare în Rusia sovietică, publicînd în ziarul al cărui angajat era, Excelsior, reportaje în care denunţa oprimarea poporului rus, articole adunate în volumul Dans la Russie des Soviets (1920) – Editura Arléa, 1993. Mult mai critic a fost Serge de Chessin în cărţile Au pays de la démence rouge. La Révolution Russe 1917-1918 (Editura Plon, 1919) şiL’Apocalypse russe (Editura Plon, 1921). Chiar şi un diplomat român, Constantin Constante, a lăsat o relatare interesantă despre frămîntările din Rusia care au dus la crearea aşa-zisei dictaturi a proletariatului: Colindînd prin Rusia sovietică (1916-1918). Note şi impresii de călătorie (Editura Curtea Veche, 2004).

În spaţiul anglofon au apărut, printre altele, şi cărţile Six Red Months in Russia. An Observer’s Account of Russia Before and During the Proletarian Dictatoriship de Louise Bryant, precum şi Russia in 1919 de Arthur Ransome, ambele lucrări critice faţă de regimul bolşevic şi teroarea proaspăt instalată.

Călătorul înregimentat

Acestei perioade caracterizate prin instabilitate, teroare şi relativ puţine eforturi din partea puterii proaspăt instalate de a-i controla pe călătorii occidentali i-a urmat una mai liniştită, cea din 1927-1933, cînd s-au pus bazele sistemului de conducere şi dulce influenţare din perioada de glorie a acestui tip de literatură, cea dintre 1933-1939. După 1927, au apărut două instrumente fundamentale pentru călătorul înregimentat: Asociaţia Prietenilor Uniunii Sovietice (AUS) şi Intourist.

Prima organizaţie a cunoscut în Franţa, la începutul anilor 1930, un mare succes, care este demonstrat de exemplarele vîndute din revista propagandistică editată de Asociaţie, La Russie d’aujourd’hui, care a tipărit 12.000 de exemplare în ianuarie 1933, ajungînd la 60.000 la începutul lui 1935, iar la finalul anului, la o jumătate de milion! Asociaţia nu s-a limitat însă la publicarea acestei reviste, ci a folosit întregul arsenal propagandistic, de la proiecţii de filme, cărţi, broşuri, conferinţe, mitinguri etc. Cel de al doilea actor al sistemului de primire în Uniunea Sovietică a fost Intourist, care, de altfel, a supravieţuit pînă la sfîrşitul regimului sovietic – mulţi dintre părinţii noştri au călătorit în URSS cu Intourist. În perioada interbelică, Intourist îi încadra pe călătorii străini, fiind strîns legat de GPU, NKVD şi KGB şi stabilind atît itinerariul, cît şi calitatea serviciilor oferite de ghizi profesionişti (agenţi sub acoperire). Pentru turiştii străini de vază, Intourist oferea şi altfel de servicii, de natură intim-sexuală, existînd „admiratoare tinere şi drăguţe care agrementează nopţile bărbaţilor solitari“1. La această situaţie se referea, de altfel, şi Andrei Makine, în volumul Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice.

Romain Rolland, André Gide şi Louis Aragon

Vizita este o recompensă pentru intelectualii apropiaţi mişcării, cu un parcurs ireproşabil. Chiar şi pentru cei care-şi declamă fals independenţa. Invitaţia onorează şi distinge. Scriitorii sînt primiţi ca personalităţi oficiale ale statului de unde vin. Probabil că şi aceasta explică apetenţa pentru un asemenea tip de voiaj: se miroase puterea pe care scriitorii nu o exercită în mod explicit, ei avînd mai mult o putere la nivel simbolic, aceea de a influenţa, în măsura talentului şi a prestigiului, masele, opinia publică. Se ştie cît de vanitoşi sînt oamenii de cultură. Iar sovieticii au apelat şi la această coardă sensibilă: orgoliul!

Romain Rolland beneficiază de condiţii demne de un monarh (vagon de dormit, echipă medicală formată din doctorul Kremlinului şi o infirmieră, pentru a asigura sănătatea scriitorului francez)! „Numărul (oamenilor) funcţionează drept criteriu de selecţie, prezenţa unui public în timpul manifestărilor organizate pentru călător (public care se manifestă prin aclamaţii, venerare, ovaţii, omagii, deferenţă, admiraţie) orientează şi manipulează emoţiile călătorilor.“2 Autorităţile comuniste au ştiut să găsească breşa cea mai facilă, astfel încît călătorul se metamorfozează subtil, din rolul său pasiv, de observator, el devenind actorul principal al relatării călătoriei sale, căci îi sînt regizate evenimente după evenimente, la care este înconjurat de mase admirative de oameni ai muncii. Această atitudine deferentă era în contrast atît de evident cu dispreţul suveran faţă de intelectuali pe care l-au arătat şi dovedit cu prisosinţă atît Lenin, cît şi Stalin! Călătorul este flatat. Îi place. De aceea şi simţul critic îl părăseşte, de obicei, cu maximă rapiditate. Se pare că apogeul a fost atins în timpul călătoriilor lui Romain Rolland şi André Gide. În timp ce ultimul a întors armele, primul a fost confiscat complet de magia utopiei. Rolland descria, cu falsă modestie, cum nu se putea duce la nici un eveniment fără să fie recunoscut, ovaţionat şi chiar fără să se arunce în direcţia lui cu flori! Gesturi, evident, spontane! Acelaşi Romain Rolland, care era spionat şi în pat, căci prinţesa Koudachova, agenta Sovietică, a devenit mai întîi secretară, amantă, apoi, firesc, soţia celebrului scriitor pacifist francez, pentru a sfîrşi ca văduvă a lui. Acestei prinţese i s-a permis în mod suspect să părăsească Rusia Sovietică, după revoluţia bolşevică, în timp ce nobilimea rusă era masacrată fără milă. Se pare că obiectivul repartizat a fost, de la bun început, Romain Rolland. „Atunci cînd s-a căsătorit cu Rolland, prinţesa ajunsese să domine orice mişcare publică a autorului, lucru pe care a continuat să-l facă pînă în ziua morţii lui, după care a devenit administratorul legendei şi arhivelor sale.“3 Odată întors în patrie, Rolland a publicat greţosul volum Voyage à Moscou. Juin – Juilllet 1935, un jurnal clasic în care sînt consemnate evenimentele fiecărei zile petrecute de el, inclusiv cele două ore ale întrevederii pe care Stalin i-a acordat-o, o culme a onoarei.

Cea mai abjectă comportare servilă faţă de URSS se pare ca avut-o poetul Louis Aragon, altfel nu se explică de ce, pentru ruşii simpli, Aragon devenise subiect de batjocură, căci „un Aragon“ îi desemna pe turiştii care cîntau viaţa în roz sub regimul lagărelor4. Un Aragon-doi Aragoni. Mulţi, prea mulţi Aragoni. Unul dintre ei a fost şi Paul Vaillant Couturier, care scria în prefaţa cărţii sale apologetice Un mois dans Moscou la Rouge. La verité sur „l’enfer“ bolchevik: „Cititorul să se pregătească să mă însoţească pe planeta Marte. Vom întreprinde în Rusia o incursiune în viitor“. Călătoria în URSS se aseamănă cu pelerinajul religios din Evul Mediu, însă ia forma unui pelerinaj ideologic ateu, care-i căleşte pe pelerini, le întăreşte de obicei credinţa în superioritatea sistemului totalitar, iar odată întorşi acasă, aceştia se transformă în apostoli ai viitorului luminos. Din categoria numeroasă a pelerinilor fanatici s-au desprins şi cîţiva demni apostaţi. Călătorii care-şi descriu experienţele (printre care obligatoria vizită la moaştele lui Lenin) erau mesagerii vinovaţi ai înrobirii societăţilor occidentale şi ai distrugerii libertăţii.

Chiar dacă naratorul periplului prin URSS îşi începe expunerea clamîndu-şi imparţialitatea, independenţa şi refuzul de a judeca cele văzute, în mod ipocrit, la finalul relatării, el devine o adevărată portavoce a valorilor comuniste. Dă lecţii, trage concluzii. Călătorii în URSS par a fi, cel puţin în Franţa, asemenea membrilor unui ordin al iniţiaţilor. Odată ce vreunul dintre aceştia trădează cauza, rupe Omerta şi publică volume de călătorie libere, contrare dogmei procomuniste a ordinului, este atacat cu violenţă, repudiat, urît (cazul lui Istrati, al lui André Gide). Exclus. Cine nu este cu noi este împotriva noastră. Membrii ordinului sînt legaţi între ei atît prin propensiunea către utopia societăţii noi, cît şi prin complicitatea de a fi profitat, într-un fel sau altul, de bunăvoinţa sovietică. Fiecare călător încearcă să-şi justifice călătoria: de ce a ales să meargă acolo? Cei mai mulţi răspund: pentru a înţelege/vedea, dar şi pentru a arăta celor lăsaţi acasă cum este acolo. Iar acolo (în URSS) este de obicei foarte frumos. Merită mers/vizitat. De notat aroganţa şi ipocrizia călătorului care ştie să vadă, să înţeleagă şi să asculte, spre deosebire de ceilalţi (călători sau publicul lăsat acasă). Autorul acestor relatări devine un ghid al cititorului în noua societate, lumea viitorului.

„Dependenţă morală şi psihologică“

În plan uman, apar trei mari categorii de personaje: 1. interpretul deţine un loc central în dispozitivul potemkinian, pentru că rolul lui îl excede pe cel al simplului interpret. El traduce aproximativ şi interpretează realitatea pentru călătorul inocent, explicîndu-i-o. Îl ajută pe călător să-i fie mai uşor să admire ceea ce este demn de a fi admirat; 2. nomenklaturistul sau birocratul (aparatchnik-ul) care pare a se sacrifica de dimineaţă pînă seara pentru a îndeplini sarcinile pe linie de partid. Munceşte din greu, este competent, dezinteresat, se sacrifică pentru binele clasei muncitoare şi al progresului; 3. personajele simple, pionii, clasa muncitoare cu diverşi reprezentanţi, personaje atent selecţionate. Cultul muncitorului este unul dintre cultele celebrate, căci, să nu uităm, vizita are loc în ţara muncitorilor (şi nu a exploatatorilor). De cele mai multe ori, muncitorul pare a fi aproape un sfînt sau, cel puţin, un viitor sfînt, în cazul în care regimul va avea nevoie să-l instrumentalizeze şi să-l folosească (a se vedea cazul lui Stahanov). Literatura de călătorie prosovietică a reprezentat, în opinia lui François Hourmant, şi „o formă de servitute voluntară“ prin excelenţă, iar „autorităţile îi plasează pe călători într-o situaţie de dependenţă morală şi psihologică“. Dintr-o anumită perspectivă, literatura propagandistică apărută în perioada interbelică, şi nu numai, reprezintă doar vîrful icebergului, partea vizibilă a unui imens conglomerat ascuns privirilor profanilor, menit a credibiliza acţiunile politice ale Kominternului, printre care cea mai importantă a fost constituirea Fronturilor Populare, cu mai mult sau mai puţin succes în Europa Occidentală. În Franţa şi în Spania au ajuns chiar la putere.

Teoria lui Julien Benda

Teoria lui Julien Benda din cartea Trădarea cărturarilor5 se aplică extraordinar de bine oamenilor de cultură care au acceptat să devină propagandiştii unuia dintre cele două sisteme totalitare din secolul trecut, cel comunist. Spre deosebire de sistemul nazist, care nu a avut aceeaşi susţinere intelectuală, aceeaşi aură de nevinovăţie, aceeaşi putere de atracţie, fiind mai degrabă un motiv în plus pentru a iubi comunismul – vezi isteria antifascistă bine regizată şi manevrată de Stalin. Oamenii de cultură implicaţi în călătoriile tematice din Uniunea Sovietică făceau parte din categoria les clercs, intelectualii care fuseseră pe vremuri desprinşi de existenţa practică, spre deosebire de les laics (realiştii). Ce spune Julien Benda înTrădarea cărturarilor? „De două mii de ani încoace, a existat un şir neîntrerupt de filozofi, de preoţi, de scriitori, de artişti şi de savanţi care – aproape toţi în acest răstimp – au tins să se opună categoric realismului maselor. Opoziţia lor faţă de pasiunile politice îmbracă două forme: fie, complet străini de aceste pasiuni, dădeau exemplul unui ataşament exclusiv faţă de activitatea dezinteresată a spiritului şi inaugurau credinţa în valoarea supremă a acestei forme de existenţă, cum au făcut, de pilda, Da Vinci, Malebranche sau Goethe; fie, moralişti convinşi, analişti ai ciocnirii dintre egoismele omeneşti, predicau adoptarea, sub numele de omenie sau dreptate, a unui principiu abstract, superior şi de-a dreptul opus acestor pasiuni, cum au făcut, de pildă, Erasmus, Kant sau Renan.“

Deosebirea dintreatunci şi acum (secolul al XX-lea) este importantă, căci, chiar dacă masacrele au continuat să fie produse regulat de către laici, (cărturarii) „i-au împiedicat să aibă cultul acestor acte, să se mîndrească cu înfăptuirea lor. Putem afirma că, mulţumită lor, timp de două mii de ani omenirea a înfăptuit răul, dar a cinstit binele. În această contradicţie constă onoarea speciei umane, ea a fost fisura prin care s-a putut strecura civilizaţia“. Din nefericire, adaugă Julien Benda, „la sfîrşitul secolului al XIX-lea, s-a produs o schimbare esenţială: cărturarii încep să facă jocul pasiunilor politice“. Acum apare rivalitatea dintre cei doi, dintre laic (realist) şi cărturar.

Miza acestei rivalităţi este dată de puterea de a schimba cursul istoriei. Pe cleric acest fapt începe să-l intereseze, punîndu-şi talentul în slujba cauzelor. „Cărturarul modern nu-l mai lasă pe laic să coboare singur în piaţa publică; el consideră că a dobîndit spirit cetăţenesc şi înţelege să şi-l exercite din plin; e mîndru de acest spirit; literatura lui este plină de dispreţ faţă de cel care se izolează împreună cu arta sau ştiinţa şi se desprinde de pasiunile cetăţii.“ Însă Benda nu condamnă din start orice implicare în real a cărturarului, ci doar pe cea otrăvită: „consider că un cărturar nu-şi trădează funcţia decît dacă, ieşind în piaţa publică, o face pentru triumful unei pasiuni realiste, de clasă, rasă sau de naţiune“. Benda concluzionează sec: „cei care au practicat acest fanatism, cărturari fiind, şi-au trădat menirea, căci aceasta constă tocmai în a opune popoarelor şi nedreptăţii la care le împinge cultul lor pentru ţară o corporaţie al cărui cult este cel al dreptăţii şi al adevărului“.

Complicitatea

Nici că se putea o definire mai precisă a celor care au ales să-şi abandoneze condiţia de intelectuali pentru a se pune în slujba unui regim criminal care, chiar în timpul vizitelor ghidate, ucidea prin diverse modalităţi. Însă, ce-i drept, o făcea în curtea din spate, în timp ce camera curată din faţă era menţinută într-o aparentă curăţenie, aşa, de ochii lumii. Pentru a prosti. Intelectualitatea care-i cînta în strună URSS-ului devenea, practic, complice la crimele înfăptuite cu mult entuziasm, în cicluri bine structurate. Ofilirea atracţiei ideologice a intelectualităţii europene poate fi considerată şi o întoarcere la misiunea pe care Julien Benda o credea a fi responsabilitatea cărturarilor (les clercs): depozitarii valorilor spirituale şi universale în faţa intereselor limitate şi temporale ale cetăţii şi slujitorilor (mult prea) realişti şi coruptibili ai acesteia, laicii.

Care a fost mecanismul acestui fenomen? Cel care a creat şi administrat această vastă conspiraţie se numea Will Münzenberg, un PR-ist de geniu, dacă ar fi să folosim terminologia corporatistă, strîmbă, de acum. Münzenberg a fost un antimilitarist convins şi radical, care a petrecut anii Primului Război Mondial la Zürich, unde l-a cunoscut pe Lenin. În 1919 s-a numărat printre fondatorii noului Partid Comunist German. Lenin l-a chemat la Moscova pentru a-i folosi talentul. „Münzenberg a înţeles perfect că revoluţia presupune ceva mai mult decît victoria asupra maselor. Revoluţia avea nevoie de lideri de opinie din rîndul claselor de mijloc.“6

Marele dirijor al tovarăşilor de drum

Geniul lui Münzenberg a constat în faptul că şi-a dat seama de puterea de atracţie a modei. Mai ales a modei intelectuale a epocii, el canalizînd un vast orizont de speranţă. Care s-a dovedit total nefondat. „Odată ce o opinie la modă e lansată cum se cuvine, aceasta se dezvoltă practic spontan, impunîndu-se în rîndurile oamenilor luminaţi. Willi, cum e numit de toată lumea, este un militant internaţional, dar de un tip special: ajunge repede în fruntea unei reţele de societăţi croite după acelaşi tipar, avînd misiunea să laude experienţa sovietică, să-i cîştige prieteni peste tot, dar prin canale diferite: presă, cinema, teatru, asociaţii umanitare, mobilizări ale intelectualilor, petiţii de solidarizare. Imensul trust Münzenberg sfîrşeşte astfel prin a controla, din Europa Occidentală pînă în Japonia, o întreagă lume de simpatizanţi, dopaţi de-a lungul anilor cu propaganda patronului care, personal, îşi dă aere de independenţă faţă de Komintern. Willi este marele dirijor al tovarăşilor de drum, această figură tipică a universului comunist: insul care nu e comunist şi, de aceea, cu atît mai eficient în combaterea anticomunismului. Prada sa prin excelenţă este intelectualul, mai influent, dar şi mai vanitos decît omul de rînd.“7 Intelectualul se doreşte (conştient sau inconştient) o călăuză a societăţii fără să-şi dea seama că pentru aceasta există şi riscuri. Münzenberg oferea oricui şansa de a lupta pentru dreptate, de aceea numărul inocenţilor a fost de ordinul miilor. Reţeaua condusă de Münzenberg se poate lesne compara cu un trust de presă din zilele noastre, format din ziare, edituri, companii cinematografice, cluburi literare. Dacă ar fi existat televiziuni, în mod sigur ar fi avut şi televiziuni. Destinul lui Münzenberg s-a frînt rapid, căci, chemat de nenumărate ori la Moscova în 1937, dîndu-şi seama de motiv (lichidarea sa fizică), a refuzat şi a continuat să trăiască în Franţa pînă în 1940, cînd a fost internat într-un lagăr, fiind cetăţean german (dorit însă cu ardoare de Germania nazistă tot pentru a-l lichida). În iunie 1940, a evadat din lagăr pentru a scăpa de Hitler, doar pentru a fi asasinat, se pare, de un agent al Serviciilor Secrete ale lui Stalin. Trebuia să ducă în mormînt nenumăratele secrete pe care le ştia.

Acest dureros capitol al istoriei intelectualităţii occidentale dovedeşte că apetitul pentru exercitarea puterii sau pentru prezenţa în proximitatea puterii, cu tot ceea ce înseamnă aceasta, la nivel de beneficii materiale sau simbolice, reprezintă una dintre marile iluzii de care este capabil finul spirit al intelectualului, o capcană în care se poate cădea uşor, pentru a rămîne înglodat pentru totdeauna.

În fotografie: poetul Louis Aragon adresîndu-se celui de al II-lea Congres al Scriitorilor Sovietici, Moscova, 1954

––––––––––––––––

1. Turism revoluţionar, în Dicţionarul comunismului, Stéphane Courtois (coordonator), Editura Polirom, Iaşi, 2008, pp. 640-644.

2. François Hourmant, Au pays de l’avenir radieux. Voyages des intellectuels français en URSS, à Cuba et en Chine populaire, Aubier, Paris, 2000, p. 159.

3. Stephen Koch,Sfîrşitul inocenţei. Intelectualii din Occident şi tentaţia stalinistă, Editura Albatros – Universal Dalsi, Bucureşti, 1997, p. 37.

4. Andre Glucksmann, Bucătăreasa şi mîncătorul de oameni, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 8.

5. Julien Benda,Trădarea cărturarilor, traducere de Gabriela Creţia, prefaţă de Andrei Pippidi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.

6. Stephen Koch, op. cit., p. 33.

7. François Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 233.

Recomanda articolul prin:

Etichete: călători URSS, călătorii URSS

Comentarii utilizatori

Marea URSSflowerin - Luni, 11 Aprilie 2011, 12:26

eseul este excelent scris! cred că subiectul ar merita o aprofundare substanţială, prea adesea este trecută sub tăcere minciuna cotidiană comunistă. felcitări autorului şi redacţiei pentru orientare.

ar fi bineAna Pricop - Joi, 14 Aprilie 2011, 23:49

... daca s-ar respecta punctuatia, sintaxa si s-ar evita constructiile aberante. Codrut Constantinescu scrie cu multe greseli de limba romana. O.C publica, se pare, orice. Jenant.

Felicitari!!!Gabriela Gavril - Joi, 14 Aprilie 2011, 23:54

Felicitari, draga Carmen Musat, pentru alegerea colaboratorului. Ati dat dovada de fler si intutie. Ma bucur sa-l aflu pe autorul textului in paginile gazetei voastre. Este exact ce vi se potriveste! Cu urari de bine, G.