Autor: 
Categoria: 
În Adevărul din
25 martie, hop!, încă o dată Cristea-Enache: întrucît toţi cei proboziţi de
Cărtărescu au fost solicitaţi să comenteze, la rîndul lor, calificările
scriitorului, am trimis prin e-mail două-trei propoziţii. Suficient pentru ca
ziarul să vină iarăşi cu un subiect „incendiar“. „«Contorsionistul» şi
«carieristul» îi răspund lui Mircea Cărtărescu“, titra Adevărul la pagina de
cultură, deasupra a două fotografii mari şi color, în care puteau fi recunoscuţi
Paul Cernat şi subsemnatul. Subita celebritate, fie ea şi în registru negativ,
m-a flatat. Topul, reacţia la top şi reacţiile la reacţia la top au înroşit
Adevărul şi au încins netul, fiind preluate pe site-uri şi bloguri, pe twitter,
comentate pe forumuri. Controversa a durat vreo
săptămînă, timp în care m-am delectat cu cele mai variate etichetări din mediul
virtual, după care s-a stins. Reacţii au continuat să apară şi în presa
tipărită: în Academia Caţavencu şi în Cultura. Cu o dispunere interesantă a opiniilor
pro şi contra. Pe cînd vocile din lumea literară au fost preponderent de partea
criticilor, cei manifestaţi pe net, şi parcă radicalizaţi, s-au împărţit în
două tabere: partizani vehemenţi şi contestatari înverşunaţi ai lui Mircea
Cărtărescu. În mod paradoxal, am ajuns la o anume compasiune faţă de scriitorul
care mă insultase, gratuit şi tipărit, cu o săptămînă în urmă. Nu ştiu cîţi
dintre noi ar rezista la o asemenea revărsare de umoare, la valurile de injurii
anonime pe care forumurile şi blogurile fără filtru ţi le aduc pe ecranul
computerului. Astfel că, prin reacţia de acum, deliberat întîrziată, îmi propun
să readuc „discuţia“ în parametrii săi raţionali şi în sfera literaturii şi
criticii literare, de care ea aparţine.
Să spun de la bun început că, pentru mine,
realizarea unui asemenea top nu e o joacă, o glumiţă sau un mod de a mă arăta
„inteligent“ cititorului, punînd cea mai slabă carte pe primul loc şi cea mai
bună pe ultimul. Dimpotrivă,
sînt extrem de serios în contribuţiile la astfel de anchete. Mă înscriu în
formatul dat şi respect regulile listate ori subînţelese. Dacă e vorba de
Romanul deceniului şi dacă deceniul începe în 2001 şi se încheie în 2010, nu
voi pune în top romane precum Orbitor I de Mircea Cărtărescu (1996), aşa cum au
făcut Marius Chivu, Ion Bogdan Lefter, Dan C. Mihăilescu şi Simona Sora, Muzici
şi faze de Ovidiu Verdeş (2000), cum a ales acelaşi Marius Chivu, sau Povestea
Marelui Brigand de Petru Cimpoeşu (2000), cum au votat Mihai Iovănel şi Andrei
Terian. Nu contează cît de bune sînt sau nu sînt aceste romane. Fapt e că ele
nu se încadrează în deceniul la care ne referim. Discutabilă mi se pare, apoi,
şi opţiunea pentru o trilogie şi/sau pentru unul dintre volumele ei componente.
Dacă Marius Chivu, Ion Bogdan Lefter, Dan C. Mihăilescu şi Simona Sora votează
trilogia Orbitor, Paul Cernat (greşind anul) şi Al. Cistelecan votează volumul
II din ea, Corpul, iar punctele de la acest volum se adună, aiuritor, cu
punctele de la întreaga trilogie, care prin volumul I mai şi iese din
intervalul avut în vedere. Cam multe glisaje şi excepţii de la regulă pentru o
singură anchetă. Mai vine şi Mihai Iovănel cu o listă de unsprezece titluri (în
loc de cinci), revine şi Paul Cernat cu precizarea că ordinea lui era
alfabetică, şi nu valorică... De aceea, zic, e bine să respecţi un format şi
nişte reguli clare pentru toată lumea. Că, în ce mă priveşte, aş fi pus Orbitor
I (1996) printre romanele deceniului trecut şi aş fi selectat Povestea Marelui
Brigand (2000) în acelaşi interval, nu e în chestie aici. Topul de faţă este –
se dorea să fie – al celor mai importante romane româneşti din deceniul actual.
O ultimă
problemă, care se pune inevitabil pentru un critic responsabil. Am citit eu
toate romanele apărute între 2001 şi 2010? Le-a citit cineva? Evident, nu.
Iată, din opţiunile exprimate de colegii mei de breaslă, nu am citit încă
Întoarcerea huliganului de Norman Manea, Pupa russa de Gheorghe Crăciun şi
Povestirile mameibătrîne de Radu Ţuculescu. Am auzit cuvinte frumoase despre
ele, dar, dacă nu le-am parcurs pînă acum, cum era să le ierarhizez odată cu
celelalte? Sînt limite ale capacităţii noastre de a citi: oricît ai consuma
într-un an, numărul cărţilor continuă să crească. E şi motivul pentru care dau
criticii de întîmpinare o accepţie mai largă: o antenă îndreptată spre
actualitatea editorială, dar şi spre trecutul literar recent ori „macro“,
postbelic. Dacă e logic că nimeni n-a citit tot, eu vreau să recuperez, din
orice interval ar (re)veni ele, cărţile româneşti realmente importante. Îmi voi
da, aşadar, şi aceste restanţe critice, care pot recompune, finalmente, topul
meu de „carierist îngîmfat“.
Şi cu această
simpatică sintagmă, am ajuns la secvenţa a doua din povestea noastră: cea a
interviului siderant acordat de Mircea Cărtărescu Danei G. Ionescu. Ar merita
citat in extenso, ca mostră a felului în care nu se răspunde criticilor, însă
din motive de spaţiu o să fac o selecţie de trufandale cărtăresciene. Faptul că
trilogia Orbitor a ieşit pe primul loc (am văzut cum) „n-are nici un fel de
relevanţă“. Astfel de anchete nu sînt „în nici un caz demne de a fi luate în
serios ca diagnoză literară“. „Dacă m-au supărat vreodată verdictele critice a
fost numai cînd am bănuit că ele sînt pornite din rea-credinţă, din servilism,
din răzbunare, din politici literare (şi în ultimul timp din politica
propriu-zisă), din laşitate.“ „Nu poţi găsi o fărîmă de adevăr, măcar, într-o
glumă proastă ca Iovănel sau într-un carierist îngîmfat gen Cristea-Enache. În cazul lor, verdictul trebuie luat întotdeauna invers ca să devină
credibil. Odinioară,
blestemul suprem în literatură era «lăuda-te-ar Bogdan Duică», acum, dacă te
laudă Cristea-Enache, poţi fi sigur că ai dat un rateu.“ „M-a amuzat foarte
tare Paul Cernat, care-a reuşit performanţa de contorsionist să mă pună pe
primul loc cu o parte a cărţii mele, fără să uite să menţioneze – a suta oară –
că o parte a ei e proastă.“ „Dacă spui «Prima parte a fost bună, iar ultima e
un fiasco», te înşeli în mod sigur, fie în privinţa primei părţi, fie a ultimei.
Căci e ca în Scriptură: «Neghiobilor, oare cel ce a făcut partea din afară a
paharului nu a făcut şi partea dinăuntru?».“ Viaţa literară e „atomizată,
resentimentară, menţinută de critici mercenari, fără nici o dimensiune etică“.
Modul în care
Mircea Cărtărescu se contrazice de la o coloană la alta, ajungînd să susţină –
după ce i-a martelat pe criticii Orbitorului – că trilogia lui „nu e un roman“
şi „poate ceea ce sună fals în topul celor cinci cărţi e chiar prezenţa cărţii
mele, pînă la urmă“, păleşte pe lîngă autoritarismul scrîşnit al execuţiilor
simbolice. Scriitorul „optzecist“ părea, pînă nu demult, un promotor al
relativismului postmodern şi un critic al modernismului ierarhizant, purist,
exclusivist. Argumentele sale erau de regulă în direcţia lărgirii canonului
estetic şi a disoluţiei Valorilor imuabile, atemporale, pe care le dorea
recontextualizate şi puse într-o fertilă nouă lectură. Prin urmare, a aduce
obiecţii operelor unor Eminescu, G. Călinescu, Nichita Stănescu era un semn de
vitalitate şi de sănătate a mentalului nostru cultural. Era ceva ce criticii se
cuvenea să facă, spre deosebire de publicul inerţial şi iconodul. În
Postmodernismul românesc (1999), le reproşa lui Alexandru Muşina şi Monicăi
Spiridon „setea“ modernistă de certitudini; le arăta pisica lui Heisenberg (!)
şi îi instruia, cu blîndeţe persuasivă, că „istoriile multiple se substituie
realităţii «obiective»“, realizînd „idealul de pluralism al postmodernităţii“.
Relativismul
acesta orientat dislocant spre canonul existent, în numele libertăţii de opinie
şi expresie critică, îngheaţă, în interviul din Adevărul literar şi artistic,
într-un absolutism incredibil. Nesiguranţa de fond a artistului (căci un artist
adevărat e un neliniştit) se ascunde aici după o siguranţă afişată, în culori
ţipătoare. Mircea Cărtărescu ştie cum e literatura lui şi cum sînt criticii ei.
Orbitor este un portavion, un oraş plutitor şi are adevărul
organic-transcendental al Bibliei, în timp ce comentatorii care vin cu o altă
perspectivă sînt nişte mercenari fără dimensiune etică şi ilustrează
reaua-credinţă, servilismul, răzbunarea, laşitatea. Formulele de autoritate
abundă, ajungînd să fie gramaticalizate: „nici un fel“, „în nici un caz“, „fără
nici o legătură“, „nici o dimensiune etică“; „nu poţi găsi o fărîmă de adevăr,
măcar“, „verdictul trebuie luat întotdeauna invers“, „poţi fi sigur“, „te
înşeli în mod sigur“. „E ca în Scriptură“... Nu chiar. Eu aş spune că încap şi
aici nişte trepte, nişte nuanţe. Suprapunerea Orbitorului cu Biblia nu mi se pare
perfectă. Fiindcă, în comparaţie cu ultramediatizatul, dar mereu nemulţumitul
Mircea Cărtărescu, hăituitul Isus Hristos era niţel mai luminos; şi parcă mai
tolerant.
Dar poate că
greşesc eu – şi echivalarea scriitorului nostru cu Isus, cu Dumnezeu Tatăl şi
cu Sfîntul Duh este fără rest. Am oare dreptul să greşesc în analizele şi
opiniile mele critice şi să spun, cum am făcut-o, că Visul, Levantul şi două
treimi din Orbitor I sînt nişte bijuterii literare, în timp ce Orbitor II-III,
Pururi tînăr, înfăşurat în pixeli, Baroane! sînt nişte volume de succes
comercial, dar nişte cărţi eşuate? Poate că îl reeditez pe Bogdan-Duică spunînd
aceasta, şi verdictul meu critic „trebuie luat întotdeauna invers“. OK. Dacă e
aşa, nu prea înţeleg atenţia pe care mi-o acordă Mircea Cărtărescu, în
condiţiile în care, în ancheta respectivă, eu nu am făcut vreo referire la el.
De unde acest interes scriitoricesc? Cărui fapt să i se datoreze revărsarea
umorală?
Mircea Cărtărescu
are dreptul să scrie tot ce doreşte, dar eu nu-i văd îndreptăţirea în atacul
furibund şi haotic îndreptat împotriva criticilor de azi. Nici Mihai Iovănel,
nici Paul Cernat nu merită calificativele lui, ce coboară nivelul discuţiei şi
îl discreditează pe emitent. Cu mine, îl asigur că nu riscă mare lucru. Oricîte
insanităţi aş primi din partea unui autor român, nu-mi voi articula opinia
critică decît în funcţie de opera lui – şi în urma lecturii ei.
În cartea lui
Lewis Carroll, pisica de Cheshire dispărea lăsînd în urmă un zîmbet sau un
rînjet. Ar fi trist ca, dintr-un scriitor atît de original ca Mircea
Cărtărescu, să rămînă, în aerul anilor următori, numai grimasele.
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters