OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sîmbătă, 6 august, la festivalul de literatură din Mantova (Italia), ajuns la cea de-a XII-a ediţie, Mircea Cărtărescu a oferit românilor şi italienilor prezenţi o lecţie de toleranţă, umilinţă şi de literatură de excepţie. „Pretextul“ l-a constituit prezentarea variantei în italiană a primei părţi din trilogia Orbitor, Orbitor. Aripa stîngă (Abbacinante. L’Ala sinistra, Editura Voland, 2007).

Deşi, în Peninsula Apenină, trecuse de cel puţin două ori prin „caznele“ unui astfel de eveniment (în Italia, la aceeaşi editură, i-au fost traduse alte două cărţi, Nostalgia şi Travesti), deşi obişnuit din ţară cu veneraţiile, deşi călit în „medierea culturală“ (a fost tradus în opt ţări), Mircea Cărtărescu, străin de arta disimulării, se „oferă“ audienţei aşa cum îl ştim de acasă: emoţionat în faţa celor 150 de persoane, care au venit special (unii, ca mine, de la 300 km distanţă), sfidînd căldura copleşitoare, în curtea bibliotecii Baratta, uimit că nici măcar schimbarea de program (iniţial, evenimentul fusese anunţat pentru orele 19) nu i-a făcut pe oameni să se răzgîndească, stînjenit, în final, cînd i s-a cerut să facă fotografii în dreptul panoului publicitar în culorile festivalului. Dezbărat de orice simţ mercantil, trecînd în „subsidiar“ obiectivul întîlnirii cu potenţialii lectori – prezentarea cărţii, spre disperarea editorilor care erau de faţă, autorul Abbacinante-lui a ales să jongleze cu ideea că a fost confundat, a mulţumit pentru premiul primit în Italia, prestigiosul trofeu literar „Giuseppe Acerbi“, şi s-a autoironizat („este primul şi singurul premiu primit peste hotare“). A oferit „lămuriri“: „O să vă dezamăgesc, dar nu sînt eu cel mai mare scriitor român contemporan şi nici nu aş vrea să fiu văzut ca un reprezentant al României, ci... un om la fel ca dumneavoastră, nimic mai mult“.

Cum atmosfera s-a mai dezgheţat, conştient atît de contextul delicat în care se lansa cartea sa în Italia (în Peninsulă, românii sînt încă denigraţi, chiar dacă difuz acum), cît şi de faptul că literatura română le este destul de „străină“ italienilor, Mircea Cărtărescu înţelege că nu poate fi un moment mai potrivit pentru o lecţie despre literatura română. Preferă incipitului ex abrupto al unei prelegeri, (în program era anunţat cu prelegerea „Fluturele ca paradigmă a lumii“), delectarea publicului cu un moment de captatio benevolentie (simpatica primă întîlnire a tînărului Cărtărescu cu Nichita Stănescu, cu recomandarea acestuia din urmă de a i se spune Nichita). Cu simţul umorului şi mai ales cu probitatea-i intelectuală, autorul român a cîştigat simpatia celor de faţă. Precedentul a fost creat (interesul pentru cultura română a fost declanşat) şi oportunitatea trebuie exploatată din plin. Didactic, prozatorul român glisează de la general (oferă definiţii pentru literatură şi poezie, perorează despre roman, care „nu este decît un lung poem“) la particular: Nichita Stănescu „este unicul mare adevărat poet contemporan român“, în timp ce Eminescu „este un romantic de tip german“, care, pentru români, „întruchipează sinteza dintre Goethe şi Schiller“. Face trimiteri livreşti şi ironizează succesul, în Italia, al cărţii Travesti, în care unii, induşi în eroare de titlu, au văzut o „Biblie Gay“, dar totul cu măsură, căci nici o categorie de oameni nu trebuie să se simtă lezată („Eu am multă simpatie pentru travestiţi, pentru acest grup cu alternativă în privinţa vieţii sexuale, dar mi se pare foarte straniu să fii luat drept altă persoană decît cea care eşti în realitate“). Publicul îi soarbe cuvintele, se amuză la picanteriile introduse dibaci, pîndeşte următoarea intervenţie a autorului. Invitaţi să adreseze întrebări de către Mircea Mihai Butcovan, scriitorul român cunoscut şi iubit în Italia după tipărirea cărţii sale Allunaggio di un immigrato innamorato (Aselenizarea unui imigrant îndrăgostit) şi însărcinat cu „introducerea“ autorului Orbitorului, cei prezenţi profită pentru a-şi exprima încîntarea pe care le-a provocat-o scriitura fantastă, electrică şi rafinată a lui Cărtărescu, căci, în Italia, el este un nume deja cunoscut şi citit. Chiar aplaudat îndelung după această intervenţie, autorul continuă să se explice şi să explice: care este scopul întîmplărilor din Nostalgia, de ce i-au trebuit 14 ani pentru a-şi scrie trilogia şi, mai ales, de ce cartea (pe care şi-o autodefineşte „port-avionul flotei mele“) are 1.500 de pagini: „cartea s-a lăsat scrisă de una singură în 14 ani; părea că am în pîntec un elefant şi recurg la această metaforă pentru că, pentru mine, a fost cu adevărat ca o gestaţie ş…ţ; n-am ştiut niciodată ceea ce aveam să scriu în pagina următoare, este o carte care s-a construit printr-o inspiraţie permanentă, de parcă mi-ar fi fost dictată. Manuscrisul, eu scriu încă de mînă, este absolut curat, fără nici o corecţie, timp de 1.500 de pagini. Primul puternic surprins de această carte sînt eu însumi, căci astăzi n-aş mai putea să scriu nici măcar un rînd, de aceea spuneam la început că un scriitor trebuie să fie recunoscător pentru fiecare carte pe care o scrie“.