OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea ELIADE
Itinerariu spiritual. Scrieri de tinerete, 1927
Ingrijirea editiei si note de Mircea Handoca. Editura Humanitas,
Bucuresti, 2003, 456 p., f.p.


Dupa Cum am gasit piatra filozofala si Misterele si initierea orientala, Editura Humanitas continua (re)editarea scrierilor de tinerete ale lui Mircea Eliade cu volumul Itinerariu spiritual. Cartea poarta titlul cunoscutului manifest din 1927 (coloana ei vertebrala) si cuprinde textele eliadiene publicate in presa aceluiasi an.

Ingrijirea editiei si notele sint semnate de Mircea Handoca; intr-o nota finala pe marginea articolului Studentii „romani“ la Pisa, acesta tine sa isi reafirme „probitatea“ pro-Eliade, preintimpinind eventualele acuze de antisemitism la adresa idolului sau prin argumente de genul: „Un fanatic admirator al lui Mircea Eliade m-a «sfatuit» sa nu includ acest articol, pentru ca el ofera adversarilor noi argumente spre a se referi la antisemitismul marelui nostru scriitor. Nu cred ca are dreptate“. Tot in sectiunea de Note sint reproduse si replicile polemice ale lui Serban Cioculescu la adresa celor 12 foiletoane ale Itinerariului spiritual; dupa cum se stie, acidul critic a fost parintele formulei ironice „trairism“, transformata in renume de catre membrii generatiei criterioniste. Majoritatea articolelor si eseurilor reproduse in cadrul acestui volum au aparut initial in revista Cuvintul a lui Nae Ionescu, restul – in Universul literar, Adevarul literar si artistic, Floarea de foc, Est-Vest, Vlastarul (revista liceului „Spiru Haret“) si Gindirea. Ele au fost ulterior adunate in mai multe culegeri cu caracter tematic: Profetism romanesc si Maddalena (ambele editate dupa 1990), in volumul antedecembrist Atitudini si polemici in presa literara interbelica sau in Contributii la Filozofia Renasterii.

Diverse ca formula si preocupari – eseuri si comentarii pe teme si despre carti de istoria religiilor, portrete ale unor spirite afine (Cantemir, Hasdeu, Parvan, Papini, Jack London, Rudolf Steiner, D’Annunzio s.a.), cronici si recenzii literare, polemici, reportaje, note de calatorie in Italia, pagini de proza s.a.m.d. – textele tinarului Eliade vadesc, pe linga bulimia culturala nu lipsita de teribilisme juvenile si de patetisme „energetice“, o coerenta de viziune si de personalitate in care se regasesc organicismul, irationalismul, misticismul exceptionalist si elitist, vointa de sinteza si de enciclopedism cunoscute. Obsesiile de adincime ale tinarului si freneticului student sint autoconstructia de sine, mesianismul si obsesia mistica a mintuirii, a „realizarii spirituale“. Multe articole afirma interesul pasionat pentru spiritualitatea orientala, ezoterism, orfism, hermetism, antropozofie, spiritualitatea Evului Mediu si a Renasterii, liderul „tinerei generatii“ fiind la zi cu cele mai importante contributii stiintifice in materie. De un interes special sint si cele citeva articole despre critica literara; pledind pentru idealul utopic al onestitatii depline, brutale, Eliade este, ca revolutionar conservator, un adept exaltat al organicismului.

De aici opozitia agresiv polemica pe care o face intre energetismul „viril“, „tineresc“, „mistic“, si cazuismul „apter“ al „spiritului cafenelei“: „pentru legiunea noastra de tineri dirji, cu pumni strinsi, cu falci rezistente, cu pleoape acoperite, cu madulare grele de viata, cu vine umplute de singe, pentru elita din toate timpurile [...] «conspiratia cafenelei» nu poate fi decit un moft de o mediocra virulenta. Opinia presei literare nu poate interesa pe cine a scris cu singe din singele lui, cu suflet din sufletul lui. Opinia presei literare, a cafenelei – poate ucide si poate invia talente, talentisoare, talentute“ (Glose pentru ei. „Conspiratia tacerii“, p. 322). Cronicile literare inregistreaza vehement optiunile autorului. Unele articole ironizeaza acid medelenismul lui Ionel Teodoreanu si retorismul boem al lui Minulescu, altele ii elogiaza pe Adrian Maniu, Emanoil Bucuta, Ion Marin Sadoveanu si Gib Mihaescu. Cel mai antipatizat este, de departe, Tudor Arghezi, atacat cu argumente asemanatoare celor folosite de Ion Barbu si de Eugen Ionescu.

In cazul lui Eliade, principalul motiv al antipatiei antiargheziene priveste, din cite se pare, comparatia facuta de critica rationalista intre modernismul poetic al acestuia si poezia lui Eminescu. Ca si „Jean“ Minulescu, Arghezi e privit in ipostaza unui reprezentant al „spiritului cafenelei“, de fapt al spiritului francofil, rationalist. Alti adversari care fac, la rindul lor, obiectul unor violente articole polemice sint, in mod firesc am putea spune, Tudor Teodorescu-Braniste si Paul Zarifopol. Dintre straini, un antimodel obsedant este Amiel, diaristul „maniacal si steril“, in vreme ce rationalistul catolic Henri Massis e combatut cu deferenta pentru a sa Aparare a Occidentului, carte scrisa impotriva modei orientaliste a vremii, dar fara comprehensiune fata de autenticul spirit al Orientului. Pe ansamblu, oroarea de sentimentalism, de cazuistica ratiocinanta si de autoanaliza se situeaza la aceleasi cote cu cea exprimata paroxistic de Eliade in Apologia virilitatii si Impotriva Moldovei.
Nu lipsite de interes si de prospetime sint cele citeva texte in proza (Dedicatie, Treizeci si unu decembrie, Rasarit, Pe mare, Iubirea prietenului meu, Omul si umbra): exercitii de un „experientialism“ liric si tensionat, invaluite intr-un halou de mister.

Cartea isi justifica titlul: ea indica intr-adevar un itinerariu spiritual, dublat de o pledoarie pro domo cu valoare de manifest si de apologie generationista. Un volum „organic“ ce contine in embrion toate optiunile viitoare ale lui Mircea Eliade.