OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sorin ALEXANDRESCU
Mircea Eliade, dinspre Portugalia
Editura Humanitas, Bucuresti, 2006,
308 p.

Ce anume face sa rasune Ortega in viata si opera lui Eliade? Curios, Eliade nu pare a fi in stare sa conceptualizeze drama lui in modul in care o face Ortega, poate pentru ca tragedia Romaniei se precipita in anii ’40, in timp ce Spania de dupa razboiul civil, dimpotriva, se stabilizeaza. Emigrantul roman se lasa tirit de panica, cel spaniol si-o rationalizeaza: primul intelege treptat ca nu mai exista cale de intors acasa, in timp ce cel de-al doilea, dimpotriva, isi pregateste pragmatic intoarcerea1.

Ortega „inventeaza“ figura naufragiului, pe care o expune punctual, aproape literal, la Buenos Aires – ca stare de inabusire (ahogarse) – la fel ca in Idei si credinte (conform notitei lui Eliade), dar pe care o ridica, altadata, la nivel de simbol, ca o conditie permanenta a omului din care acesta poate scapa numai agitindu-si bratele, adica savirsind fapte de cultura2. Ortega ezita deci intre a se resemna cu situatia lui de naufragiat, ad litteram, la Buenos Aires sau Lisabona, si a-si exercita meseria de om de cultura pentru a se salva. Eliade, care nu-i cunostea poate toate textele, interpreteaza intentia lui Ortega ca dorinta de a se salva din naufragiu in istorie, in timp ce el insusi o cauta prin iesirea din istorie in mit3. Cei doi transpun deci starea lor comuna in simbolisme diferite, motiv pentru care par a intretine opinii divergente, dar eu cred ca ei descopera, de fapt, pe pamintul lusitan, un sentiment de baza comun, acela de a fi aruncati de ape pe un acelasi pamint necunoscut, de unde se tem ca nu se mai pot intoarce acolo de unde au venit. Rezonanta la naufragiu este recunoasterea acestui fapt fundamental comun, pe care Eliade, obsedat de soarta Romaniei si de boala Ninei, intirzia sa-l inteleaga. Va fi reflectat Eliade, à propos de Ortega, la ciudatul fapt ca naufragiul era repetitiv in ambele lor vieti? in cele trei naufragii din Oegstgeest, Buenos Aires si Lisabona, Ortega dorea intoarcerea in aceeasi Ithaca: Madridul.

Eliade parea, dimpotriva, un Odysseus atipic, a carui Ithaca isi schimba locul la fiecare naufragiu. Pe plaja din Bhowanipore, el nu stia ca este un naufragiat – voind sa se stabileasca acolo sau, de va fi nevoie, sa plece spre America –, iar cind afla acest lucru, frumoasa Nausicaa (Maitreyi) il duce la Alcinous, tatal ei (Dasgupta), dar acesta il alunga din Phaeacia (Calcutta). Naufragiat in Rishikesh, Eliade voia sa ramina, din nou, acolo, dar un alt esec il intoarce la Bucuresti.
Nici la Londra nu are constiinta naufragiului, si nici la Lisabona, in primii ani, parindu-i-se mereu simplu ori sa plece acasa ori sa plece altundeva. Teama de a fi prins in acel loc, de a nu mai putea pleca niciunde, tipica adevaratului naufragiu, Eliade n-o cunoaste decit in ultimii ani la Lisabona, cind intelege, disperat, ca Ithaca s-a scufundat, Penelope a murit si nici o Nausicaa nu-l mai poate conduce la nici un Alcinous care sa-i ofere o corabie spre a se intoarce acasa. Pentru Eliade, la Lisabona s-a inchis drumul inapoi acasa, dar acest drum a ramas, teoretic, inca deschis pentru Ortega y Gasset.

Va fi inteles Eliade, vorbind cu el, ca amindoi fusesera un soi de vesnic Odysseus ce mereu scapa dintr-un naufragiu, ba de pe la Circe, ba de pe la Calypso, si mereu pastra in minte (vreo) Ithaca, dar ca acum, pentru el, Mircea Eliade, Ithaca disparind, conditia lui devenise aceea a unui perpetuu naufragiat? in decembrie 1943 si in iunie 1944, cind Eliade discuta cu Ortega, el stia ca nu se mai putea intoarce la Bucuresti. Cei doi isi vor fi povestit ratacirile, precum Odysseus lui Alcinous, fiecare preluind, la rindul lui, rolul primului, dar si stiind ca nici o Nausicaa si nici un Alcinous nu-i mai poate salva si ca in Ithaca, de vor mai putea ajunge, „petitorii“ ii vor ucide4. Eliade, ca de obicei eliptic, afirma ca, altfel decit Ortega, se va salva prin mit. Stia el ca devenise deja un Odysseus fara Ithaca si ca accesul la mitul lui Odysseus si Ithaca ii era rezervat numai in fictiune? intelesese el, ascultindu-l pe Ortega y Gasset, ca, altfel decit la acesta, Ithaca devenise pentru el un topos nici madrilen, nici bucurestean, ci, direct, Strada Mintuleasa? Poate ca Eliade abia atunci a realizat faptul ca, de aici inainte, se va intoarce in Ithaca doar in vis5.

––––––––––––
1. Aceasta nu va mai fi insa in 1945 triumfala, precum revenirea lui Unamuno in Spania in 1930.
2. „Viata este in sine insasi totdeauna un naufragiu. A naufragia nu inseamna a te ineca. Sarmanul om, simtind ca se cufunda in abis, da din miini pentru a se mentine plutind. Aceasta agitare a miinilor cu care reactioneaza la propria pierzanie este cultura. Constientizarea naufragiului drept fiind adevarul vietii este deja o solutie“ (Medina, op. cit., p. 90-91; OC IV, p. 397-398).
3. Termenul de naufragiu apare in viata lui Eliade inca din discutia sa cu Nae Ionescu despre ortodoxie: la sfirsitul Itinerariului spiritual din 1927, Eliade considera ca tinerii romani vor ajunge oricum la ortodoxia care „ne este menita“, dar nu „ca o refugiere intr-un port pe vreme de furtuna“, „ci ca o iluminare launtrica“. Nae Ionescu avea sa-i reproseze ca, pentru el, „ortodoxia este un liman la care speri sa te reintorci dupa o serie de aventuri pe mare s…t, cind scapi dintr-un naufragiu.

Pentru mine, orice existenta echivaleaza cu un naufragiu, asa ca dorinta de reintoarcere la liman este aproape o fatalitate“ (apud Mac Linscott Ricketts, op. cit., vol. I, p. 242; vezi si la Eliade in Memorii, vol. I, p. 145-146). Sa remarcam echivalarea „oricarei“ vieti cu un naufragiu, exact ca la Ortega y Gasset — termenul apare si la Cioran –, ca si dublul sens al cuvintului: dezastru pe mare si salvare pe tarm, dar, in ultimul caz, si pierdere de sine pe acest liman si imposibilitatea de a mai reveni la locul de plecare initial.
4. intrebat de Rocquet daca se recunoaste personal in Ulise: „– Ar putea constitui figura dumneavoastra emblematica? – Da“ (incercarea labirintului, ed. cit., p. 86). Sau, la aceeasi pagina: „Fiecare dintre noi va avea ceva din Ulise, ca si el, cautindu-ne, sperind sa ajungem, si apoi, fara indoiala, regasind patria, caminul, ne regasim pe noi insine. Dar, ca si in labirint, in orice peregrinare exista riscul de a te pierde. Daca reusesti sa iesi din labirint, sa-ti regasesti caminul, atunci devii o alta fiinta“. De remarcat ca ultima fraza despre regasirea caminului este scrisa la conditional!
5. Eliade o marturiseste categoric lui Rocquet: „Orice pamint natal alcatuieste o geografie sacra. Pentru cei care l-au parasit, orasul copilariei si al adolescentei devine mereu un oras mitic. Pentru mine, Bucurestiul este centrul unei mitologii inepuizabile. Datorita acestei mitologii am reusit sa-i cunosc adevarata istorie. Poate si pe a mea“ (ed. cit., p. 34).