Autor: 
Categoria: 
În încercarea pe care o
facem de ani buni, aceea de a oferi o imagine completă şi fidelă a
tot ceea ce înseamnă receptarea operei lui Mircea Eliade, în
vara acestui an, am realizat un interviu cu José Antonio
Hernández García care, în Mexic, la fel ca
profesorul Mac Linscott Ricketts şi Mary Stevenson, în SUA,
ori Joaquin Garrigós, în Spania – şi lista este mult
mai lungă! – a învăţat româna pentru a-l putea
traduce pe Mircea Eliade. Aşa cum Eliade, în tinereţe, să ne
amintim, a învăţat italiana, fascinat, pentru a-l citi în
original pe Giovanni Papini şi pentru a-l putea intervieva.
Dintre textele traduse de distinsul
nostru interlocutor, semnalăm: Bibliografía Comentada de
Mircea Eliade, Estudios de Asia y Africa, 2003, enero-abril, año/vol.
XXXVlll, número 001, El Colegio de México, Distrito
Federal, México; Entre Elefantina y Jerusalén, Antes y
después del milagro bíblico, Antes del milagro griego,
Locum refrigerii, în volumul Mircea Eliade, Simbolo de la
cultura universal. In memoriam. En conmemoración del
centenario de su natalicio (1907/1986) – ediţie îngrijită
de Cătălina Elena Dobre, Rafael Garcia Pavón, Mexic, 2008;
Mircea Eliade, La Columna Infinita, trad. del rumano de Mihaela
Mihailescu y José Antonio Hernández García, obra
Mircea Eliade, Simbolo de la cultura universal. In memoriam. En
conmemoración del centenario de su natalicio (1907/1986) –
Cătălina Elena Dobre, Rafael Garcia Pavón, Mexic, 2008.
Opera lui Mircea Eliade continuă să
provoace transpunerea sa în diverse limbaje ale artei:
dramatic, cinematografic, radio, plastic etc. Opera autorului
universal Mircea Eliade este tradusă, pusă în scenă,
ecranizată. Avem deja cîteva repere în această
direcţie: filmul La nuit bengali (1986) – ecranizarea romanuluiMaitreyi, pe care Nicolas Klotz o realizează după traducerea lui
Alain Guillermou (1950, Editura Gallimard), în două versiuni:
telefilm în trei părţi, difuzat de programul ARTE, pe 13, 20
şi 27 mai 1995, care-i are în distribuţie pe actorii Hugh
Grant şi Suprya Pathak, şi o variantă pentru marile ecrane – The
Bengal Night; avem apoi opera muzicală a lui Luis de Pablo – La
señorita Cristina, în trei acte şi zece scene, a cărei
premieră a avut loc la 10 februarie 2001, pe scena Teatrului Real
din Madrid; filmul lui Francis Ford Coppola – Youth Without
Youth, 2007, după nuvela Tinereţe fără de tinereţe; Apocalipsa
după Eliade, spectacol multimedia, regia semnată de Cezarina
Udrescu, după o idee de Sorin Alexandrescu inspirată din volumeleJurnalul portughez de Mircea Eliade şi Mircea Eliade, dinspre
Portugalia de Sorin Alexandrescu, prezentat în Piaţa
Revoluţiei din Bucureşti, pe 15 septembrie, în cadrul
Zilelor Radio România – sau expoziţia Diario Mircea
Eliade–ensayo a pictorului român Romeo Niram, organizată de
Institutul Cultural Român în 2007, la Madrid.
Domnule Hernández, ce părere
aveţi despre aceste transpuneri artistice ale operei lui Mircea
Eliade?
Fără îndoială, Mircea Eliade
este unul dintre cei mai importanţi gînditori ai secolului al
XX-lea. Şi, împreună cu Ernst Jünger şi Carl Gustav
Jung, a fondat un nou mod de a privi realitatea dincolo de viziunile
materialiste şi de punctele de vedere ale ştiinţei pozitive.
Imaginaţia şi sacrul devin, cu el, cele mai semnificative rădăcini
ale acţiunii umane.
Cum vă definiţi în calitate de
traducător al lui Mircea Eliade?
Mi se pare că există o mare diferenţă
între diversele sale stiluri literare. Cîteva dintre
romanele sale au fost scrise departe de România şi putem
remarca variaţia sintaxei. Aceste romane reprezintă o adevărată
provocare pentru traducător. Ca eseist şi ca istoric al religiilor,
este superb: este clar, direct, profund şi elegant. Memoriile şi
scrierile sale autobiografice sînt, prin calitatea sa morală,
prin profunzime şi prin intensitate, piese incomparabile în
secolul al XX-lea. Şi, la final, în cîteva dintre
operele sale teatrale, găsesc un echilibru perfect între
tensiunea dramatică, mister şi împăcare.
Cum s-a produs întîlnirea cu opera lui Mircea Eliade?
În perioada liceului, l-am avut
ca profesor pe renumitul Francisco Castañeda Iturbide, care
mi-a recomandat să citesc Mitul eternei reîntoarceri şi Nopţi
la Serampore. Castañeda era un tînăr scriitor, eseist
şi poet şi, de asemenea, un savant care a acordat un sens special
metafizicii şi vieţii spirituale.
Putem vorbi de un José Antonio
Hernández García, îndrăgostit de opera lui
Mircea Eliade, cum vorbim de un Joaquin Garrigós captivat
ireversibil de opera aceluiaşi?
Adevărul, care se găseşte ascuns în
lume, ca şi simbolurile sale, la fel ca în ritualurile şi
povestirile mitologice, reprezintă cheia operei eliadiene. În
această situaţie, putem înţelege adevărul, frumuseţea şi
sacrul prin hermeneutica istoriei religiilor pe care Eliade a
dezvoltat-o în cărţile sale. De fapt, m-am îndrăgostit
de opera sa deoarece gîndirea lui Eliade este plină de
vitalitate, de inteligenţă şi de iubire, încercînd să
ne explice rolul nostru în univers şi pentru a scăpa astfel
din haosul şi angoasa noastră existenţială.
Cum de aţi ales piesele sale de
teatru, pentru a le traduce şi nu, de exemplu, romanele?
Joaquín Garrigós a tradus
aproape întreaga operă narativă şi o parte semnificativă a
memorialisticii. A trebuit, deci, să văd care dintre cărţile sale
nu au fost traduse. Am publicat o bibliografie comentată a cărţilor
în spaniolă, pe care ai semnalat-o. Am tradus, de asemenea, în
spaniolă, cîteva dintre eseurile lui Eliade inedite, pe care
le-ai menţionat…
De ce aţi ales piesa Coloana nesfîrşită pentru a o traduce şi, mai ales, cum v-aţi decis să pregătiţi varianta ei radio?
După lectura textelor sale dramatice,
cred că aceasta este piesa cea mai bună. Am hotărît să
pregătesc versiunea radio pentru că era cea mai uşoară şi
fiindcă dialogurile sînt suficient de bogate şi de profunde.
Credeţi că traducerea operei lui
Eliade în diversele limbi ale lumii este un avantaj pentru
autor şi, mai ales, pentru opera însăşi?
Cred că va rămîne mereu o
referinţă esenţială pentru a analiza limbajul simbolic şi
gîndirea religioasă. Ideea sacrului va fi mereu în
conştiinţa omului, în ciuda faptului că umanitatea nu mai
crede în Dumnezeu. Moartea este raţiunea credinţei noastre.
Dacă este o finalitate a existenţei noastre sau nu este niciuna,
asta nu ne împiedică să credem că există o zonă în
conştiinţa noastră care ne îndeamnă să ne urmăm
existenţa, să continuăm să trăim. În cazul Coloanei
nesfîrşite, asistăm la o revelaţie a artei ca dătătoare de
sens lumii.
La nuit bengali v-a plăcut? Filmul lui
Nicolas Klotz…
Este un film din 1988. Îmi
amintesc afişul şi imagini din film. Personajul lui Eliade,
interpretat de Hugh Grant, a fost o mare dezamăgire. Putem încerca
să imităm cîteva expresii, dar inteligenţa şi strălucirea
sînt destul de greu de improvizat…
Youth Without Youth, filmul lui Coppola, l-aţi văzut? Ce credeţi despre el?
Prefer textul lui Eliade. A fost
întotdeauna dificil de transpus literatura în film.
Limbajul cinematografic ar avea nevoie de mai puţine elemente pentru
a face o descriere, dar, în acest caz, consider că Francis
Ford Coppola a folosit prea multe elemente vizuale şi s-a pierdut
esenţa naraţiunii, transmutarea temporală.
Care sînt textele lui Eliade pe
care aţi dori să le transpuneţi în limbaj radio sau
cinematografic?
Mai puţin Nopţi la Serampore, 31
decembrie şi Ghicitor în pietre.
Care sînt calităţile operei lui
Eliade ce ne permit să-i dăm alte veşminte, alte sonorităţi
lingvistice, alte partituri de interpretare?
Mai întîi, universalitatea
sa. În ciuda faptului că şi-a propus să scrie fără a se
folosi de concepţiile sale simbolice, ele sînt mereu prezente.
Şi, apoi, caracterul fantastic şi imaginativ al naraţiunilor sale.
Să nu uităm că are şi texte realiste – Maitreyi, Huliganii –
în care găsim şi imagini foarte simbolice.
Ce ne puteţi spune despre raportul dvs. cu literatura lui Eliade? Este temporar sau de lungă durată, ca în cazul lui Joaquín Garrigós, ale cărui proiecte de traducere a textelor scriitorului sînt foarte ample, însemnînd ani mulţi de muncă asiduă?
Conduc acum teze ale studenţilor de la
Filozofie, Istorie şi Teologie, Teatru şi Literatură care sînt
legate de gîndirea lui Eliade. Aş dori să traduc integrala
operei dramatice.
Dar despre experienţa mexicană a lui
Eliade?
Eliade a venit prima oară în
Mexic în 1965 şi, cincisprezece ani după, a doua oară. A
susţinut conferinţe la Colegio de México, invitat de
Graciela de la Lama, şi apoi a ajutat la realizarea programului de
studii doctorale din cadrul Centrului de Studii Asiatice şi ale
Africii de Nord. Din ceea ce am citit în memoriile sale, cred
că voia să aibă mai mult timp pentru a se ocupa şi a studia
culturile mesoamericane.
Ce rol a jucat printre intelectualii
din Mexic?
Vreau să-ţi povestesc o anecdotă
foarte interesantă. Cînd Joaquín Garrigós a
venit în Mexic, am căutat persoane interesate de cultura
română, în general, şi de Eliade, în special.
Savantul Francisco Castañeda Iturbide (care a fondat Centrul
de Studii Religioase ale Orientului sub inspiraţia lui Eliade),
poetul Hugo Gutiérez Vega, scriitorul Álvaro Mutis,
scriitorul şi jurnalistul Sergio González Rodríguez,
cantautorul Óscar Chávez, jurnalistul José
Gordon, foarte frumoasa scriitoare şi traducătoare Guadalupe
Alonso, activistul politic Marcelino Perelló, scriitorul Paco
Prieto, scriitorul şi specialistul în vampirologie Bernardo
Ruiz, ambasadorul, profesorul şi cercetătorul temelor privind
India, Graciela de la Lama, şi mulţi alţii, toţi mi-au spus că
primul contact cu spaţiul cultural românesc a fost influenţat
de Eliade. Dar m-am întrebat întotdeauna de ce Octavio
Paz n-a publicat niciodată un articol sau un eseu în revistele
sale Plural şi Vuelta. Poate din teamă sau gelozie pentru
originalitatea sa.
Despre teatrul lui Mircea Eliade: Eliade a scris puţine texte dramatice, dar problematica spectacolului, a artei teatrale, raportul stabilit între actor şi personajul căruia-i dă viaţă, funcţia spectacolului, rolul său în societatea contemporană reprezintă temele fundamentale ale textelor sale literare. Unde plasaţi textele dramatice ale lui Eliade, în ansamblul operei?
Găsim multe din ideile acestuia în
reflecţiile din jurnale, memorii şi mai ales în romanulNouăsprezece trandafiri. Euharistia este şi o reprezentaţie sacră.
Cred că a considerat teatrul ca un vehicul al catharsisului şi al
transfigurării colective, ca şi grecii, sau ca o modalitate de a
dobîndi o nouă viziune despre realitatea noastră.
Cunoaşteţi filmul lui Paul
Barbăneagră – Mircea Eliade et la redécouverte du sacré,
coproducţie FR3-Cluny Télé Films, din 1985? În
acest film descoperim, într-o altă formulare – prin limbajul
documentarului filmic –, concepţia antropologică a lui Eliade.
Ideea centrală a filmului se axează pe legătura omului contemporan
cu timpul primordial. Amnezia omului modern şi a societăţii
contemporane poate fi anulată prin rit – văzut ca spectacol,
poezie, act cultural, muzică, act ritualic-religios; putem provoca,
prin rit, anamneza şi, astfel, putem restabili legătura cu timpul
mitic şi recupera coerenţa şi armonia pierdute „prin Cădere şi
prin pedeapsa originară“. Din acest punct de vedere, ce credeţi
despre texte precum În curte la Dionis, La ţigănci, Pe strada
Mântuleasa, Nouăsprezece trandafiri?
Filmul lui Barbăneagră este excelent.
Şi cred că problema centrală a operei lui Eliade este problema
timpului şi a eternităţii în care se ascunde esenţa
sacrului. Graţie recreaţiei mitice ne putem instala în timpul
originar, primordial. Adică: mitul este o minciună care ne spune
adevărul. Am scris că Eliade era un „taxidermist al sufletelor“
în literatură, pentru că îi plăcea să se oprească şi
să reţină sau să facă să avanseze timpul interior al
personajelorr sale sau al situaţiilor narative. Ca şi Proust sau
Joyce, Eliade a vrut să ne arate, şi în Noaptea de Sânziene,
că timpul conştiinţei noastre, timpul istoric şi timpul morţii
se leagă în planul timpului sacru.
Putem vorbi, astăzi, despre un rol
demiurgic, terapeutic al spectacolului teatral?
Cred că da. În Mexic (şi cred
că şi în alte ţări), s-a folosit jocul ca tehnică de
catharsis şi de sublimare. Cred că spectacolele grandioase (un meci
de fotbal sau un concert rock) au aceeaşi funcţie ca şi teatrul
grec. Richard Wagner a gîndit şi el teatrul ca artă totală.
Eliade ne-a spus că sentimentul religios se poate schimba, dar va
rămîne întotdeauna o zonă inconştientă pentru sacru.
Artele vizuale şi spectacolul de teatru sunt ceremonii secularizate?
Fără îndoială că da. Dar sînt
momente în care putem accede la o dimensiune extraordinară, în
afara rutinei cotidiene.
Dincolo de studiul religiilor
comparate, care este raportul între artă, conştiinţă şi
frumuseţe, în contextul contemporaneităţii, al unei
societăţi în derivă, care pare să-şi fi pierdut reperele?
Sînt timpurile mizeriei, ar spune
Heidegger, cînd zeii ne-au abandonat. Fiecare generaţie
trebuie să-şi redescopere reperele, paradigmele frumuseţii. Am
scris o povestire în care am spus că Terra îşi va
modifica înclinarea de 23.5° a axei sale cînd inima
omului se va schimba şi ea, şi asta va fi posibil cînd acesta
va recupera sensul pierdut al propriei sale sacralităţi.
Care este rolul operei dramatice a lui Eliade în viaţa dvs.?
Nu numai al operei dramatice. Am găsit
în toate cărţile lui Eliade o modalitate de a privi lumea.
Care sînt proiectele dvs. de
perspectivă, privind opera lui Mircea Eliade?
După cum am spus, aş vrea să traduc
integrala operei dramatice şi să încerc să pun în
scenă piesele sale sau, mai bine, să le transpun în varianta
radio.
Cum l-aţi vedea pe Eliade în
ipostaza de regizor al propriilor texte?
Ah, cred că ar fi fericit. Pentru că,
jucînd cu propriile texte, ar fi modul prin care şi-ar oficia
propriile idei. Ar fi marele preot al proprieiviziuni despre lume.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters