OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea Enache face parte din Generatia ‘80 a artelor vizuale. Precizarea nu reprezinta o „incasetare“ seaca, un detaliu oarecare de sistematizare a istoriei recente a artei romanesti. Sculptura plasticianului constantean, universul acesteia s-au formulat in contextul ideatic si stilistic al respectivei generatii, al „noii sensibilitati“ din deceniul noua, pentru care una din mize a fost reinterpretarea corpului uman. Particularitatile neo-expresioniste de viziune sint inscriptibile in acelasi context. Desigur, opera lui Mircea Enache nu este o simpla rezultanta a unei strategii coerente generationiste; lucrurile trebuie mai degraba privite din unghiul unei convergente intre optiunile personale si fenomenul de grup amplu mai sus descris.
Autorul este un om discret, devotat atelierului sau constantean si cresterii propriei opere. Expozitiile sale sint mai degraba rare. In cele ce urmeaza vrem sa ne referim la personala deschisa in acest fierbinte iunie la Muzeul Literaturii Romane din Bucuresti.

Manifestarea propune un dublu traseu, cel al sculpturilor in bronz si cel al desenelor. Artistul, profund observator al naturii umane, creeaza personaje-idei si personaje-stari. Un repertoriu bogat de situatii declanseaza sugestii la fel de numeroase adresate perceptiei. Nuantele se plaseaza pe un arc vast, intre comic si tragic. De la satira punctind chiar grotesc o serie de caractere, la sublimul zborului si drama prabusirii lui Icar. Aceasta din urma problematizare este sintetizata in lucrarea cea mai ampla dimensional: o sculptura in care o retorica expresionista a compozitiei si a modelajului este dublata de o asociere – transmitind un acut semnal vizual – intre anatomic si mecanic; soclul oarecum clasicizant realizeaza un contrast formal stimulativ cu restul lucrarii, fiind implicat in ansamblul operei.
Multe dintre piese, mici, aduc aminte de sculptura „de cabinet“. Fara sa dam un sens minimalizator termenului, le numim „schite“, nu asa cum „schita“ aparea arta romantica sau impresionista in ochii adeptilor si iubitorilor finitudinii inghetate a neoclasicismului devenit academism. Este vorba de o opera faurita „la cald“, dominata de febrilitatea modelajului, pentru a surprinde efemerul, gestul, starea. De aici se poate ajunge si la caractere, atitudini definitorii, insa pe alta cale decit pe cea a fabricatelor repere ideal-categoriale.

Sculptura lui Mircea Enache beneficiaza de un remarcabil simt al formei pe care il poseda autorul si de virtuozitatea-i tehnica, fara ca cele doua calitati sa fie demonstrativ exhibate. Lucrarile sint astfel gindite, structurate, incit te indeamna sa le receptezi din toate unghiurile oferite de plimbarea in jurul lor – evenimentele optice nu se repeta, tridimensionalitatea creeaza surprize pe fiecare segment al traseului circular al contemplarii. In convergenta cu aceste aspecte, trebuie subliniata importanta raportului dintre plin si gol. Unele personaje se definesc intr-un procent semnificativ prin absenta convexitatilor, formele sint „scobite“, prezenta lor se naste din valurirea faldurilor vesmintului. Golul, circulatia aerului sint la fel de importante in „ocuparea“ spatiului vital al unor piese, ca si volumele consistente. Dinamica, la rindul ei, caracterizeaza aceasta sculptura. Verticala, oblica ascendenta ori descendenta, sugestia planarii ori a prabusirii, descriu tot atitea ipostazieri ale personajelor.

De citeva ori, am avut senzatia ca il regasim pe Don Quijote intre eroii lui Mircea Enache. (Si) de aici, asocierile tematice si formale facind parte din reflexele criticului au trimis la Daumier. Alte atitudini, relatia plinului cu golul, sensibilitatile de modelaj, ne-au amintit de Medardo Rosso. Grotescul/dramaticul unor gesturi, anatomicul redus la scheletic sugereaza citate creatoare din expresionismul german. Personajele culcate ori prabusite, ocupind unele desene de mari dimensiuni, par a se apropia de preocuparile lui Henry Moore pentru reprezentarea fragmentar-abstractizanta a corpului uman. Ce vrem sa subliniem, de fapt, este ca Mircea Enache lucreaza intr-o stare de veghe culturala, sensibil fiind la traditiile sculpturii moderne, topindu-le intr-o imagistica tri- sau bidimensionala contemporana-postmoderna, vie, pulsatila si a lui fara indoiala. Indiscutabila este si monumentalitatea structurala a acestei opere, indiferent de dimensiunile reale ale lucrarilor. In consecinta, actuala personala bucuresteana a artistului constantean nu putea trece neobservata, confirmind o continuitate, un profesionalism si o credinta solida in resursele regenerative ale Artei.