OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am admirat de multe ori la Mircea Iorgulescu logica strinsa a argumentatiei, luciditatea analizei, acuitatea interpretarilor. Pe fundalul aceluiasi orizont de asteptari am citit si penultimul sau text publicat in anul ce tocmai s-a incheiat, intitulat Povestea unui om liber, din numarul din 10-16 decembrie (Nr. 666) al revistei 22. Este vorba de o cronica literara la volumul Urmele timpului. Iluzii romanesti, confirmari europene, versiunea romaneasca, datorata Lidiei Ciocoiu, si aparuta la Editura Polirom, 2002, a dialogului dintre Serge Moscovici si Adrian Neculau, specialisti reputati ai psihologiei sociale moderne, unul la nivel european si mondial, celalalt, o „autoritate recunoscuta pe plan national a domeniului“, incontestabil promotor al disciplinei in cadrul romanesc. Am fost bucuroasa sa intilnesc opinii identice cu ale mele despre, de pilda, starea actuala, ingrijoratoare, a traducerilor, care, pe masura ce se inmultesc, data fiind cererea pe piata cartii, pe atit sint de „grabite, facute la kilogram sau la kilometru“, semn ca profesionalizarea acestei meserii destul de ingrate, mai ales in domenii specializate precum discursul stiintelor umaniste, nu s-a implinit inca.

Interesul meu era cu atit mai viu cu cit sint autoarea versiunii romanesti a volumului de amintiri intitulat Chronique des années égarées, publicat de Serge Moscovici in 1997 si in care critica franceza a vremii a vazut o capodopera, incununare a carierei teoreticianului ce-si va fi descoperit astfel talentul de scriitor. In plus, cum am lucrat mare parte din aceasta traducere chiar la Paris, am avut si mai marea sansa de a face cunostinta cu reputatul savant, cu care am purtat un sir de foarte dense convorbiri pe tema si in marginea cartii sale (personalitatea si persoana lui Serge Moscovici mi-au lasat o foarte vie amintire, ca si intensul sentiment ca am avut privilegiul de a fi intilnit o mare si foarte puternica individualitate, intru totul iesita din „norma“ – dar nu spun nimic nou, este sentimentul tuturor celor care au avut aceasta sansa…).

Cronica lui Mircea Iorgulescu este structurata in jurul asezarii in paralel, dar si in opozitie, a biografiei si carierei profesionale ale celor doi cercetatori. „Discretul si totodata foarte sugestivul paralelism“ prin care dialogul celor doi interlocutori „pune fata in fata si doua lumi, nu doar doua experiente sociale, profesionale si de viata diferite: lumea occidentala si cea rasariteana, lumea libera si lumea privata de libertate“, dezvaluie, ne spune Mircea Iorgulescu, o „deosebire abisala“ intre evolutiile celor doi, pe care ii despart, cronologic vorbind, treisprezece ani (Serge Moscovici s-a nascut in 1925, iar Adrian Neculau in 1938). Pe masura ce dialogul celor doi avanseaza, contrastul dintre viata marcata de „izolare, inhibitie, timorare“ a profesorului iesean (care a facut prima sa calatorie in Occident „abia in 1991, la 53 de ani“) si „amintirile lui Serge Moscovici despre stralucita sa integrare in lumea stiintifica franceza si europeana, apoi cea americana“ se adinceste, devenind unul „enorm“. In acest registru explica Mircea Iorgulescu „reusita exceptionala a fostului fugar din Romania“, fara a o reduce nici o clipa doar la „avantajele de mediu, oricit ar fi fost acestea de mari in raport cu tara sa de origine“, lor adaugindu-li-se si o subiectivitate (a se citi: o capacitate de libertate) exceptionala care, configurind „un mod foarte personal s= foarte libert de a gindi si a reactiona“, a putut determina formularea unor interpretari de o mare originalitate ale faptelor sociale.

Tentativa profesorului iesean de a afla de la Serge Moscovici insusi o explicatie care sa lamureasca cauzele ce au determinat „nasterea si afirmarea atitor idei originale, care au produs o adevarata revolutie in stiinta noastra“, nu duce totusi, observa cronicarul, decit la obtinerea unui „raspuns mai degraba difuz si indirect“, dincolo de care Mircea Iorgulescu descifreaza insa un „singur cuvint: libertatea“. Cu alte cuvinte, reusita autorului teoriei reprezentarilor sociale s-ar explica prin combinatia intru totul originala a doua ingrediente: un „fabulos itinerar biografic“ si o personalitate de exceptie. De aceea si alege Mircea Iorgulescu sa ne infatiseze pe larg intreaga biografie romaneasca si elemente din cea franceza a lui Serge Moscovici, pe mai bine de doua coloane din cele patru care alcatuiesc articolul sau.
Biografia schitata de Mircea Iorgulescu mi s-a parut insa ca trecea alaturi de ceva esential, ca nu reusea sa puna in valoare un sens pe care Serge Moscovici insusi il cautase atunci cind incepuse sa-si scrie „povestirea autobiografica“. Or, „semnificatia adinca“ a unei parti a propriei vieti consta in aceea ca aceasta incepuse „intr-o lume absurda“, ca traversase „lantul abrupt de neprevazuturi ale istoriei – printre care cel de a nu fi pierit la un moment dat este cel mai necuviincios“ „fapt inexplicabil“; „Si astazi ma mir ca le-am putut scapa, ca am reusit sa fug“, declara el in introducerea la amintirile sale.

Inainte de a scrie aceste rinduri, am simtit, asadar, nevoia unui soi de „auto-control“ si am reluat lectura Cronicii anilor risipiti, pe care o citisem, traducind-o, de cel putin patru ori; mi-am zis si ca trecuse destul timp de la publicarea ei, ca de atunci incoace tradusesem alte carti, avusesem alte proiecte si ca, poate, ma insela memoria. Nu, memoria nu ma inselase: biografia schitata de Mircea Iorgulescu mi se parea in continuare ca merge oarecum in paralel, la o distanta care-i tulbura contururile, de viata traita de Serge Moscovici. Elementele enumerate de cronicarul literar: nasterea, in 1925, a lui Serge Moscovici, la Braila, copilaria, petrecuta la Galati, Cahul si Bucuresti, studiile liceale, urmate intr-un liceu industrial, „amestecul“ in miscarea comunista clandestina, obtinerea, tardiva, a diplomei de bacalaureat, in 1945, angajarea, pentru o vreme, ca muncitor intr-o uzina, „declicul“ din care a izvorit decizia de a parasi, in 1947, Romania – toate acestea lasa teribile goluri si neexplicate semne de intrebare, ba chiar risca sa saboteze insasi teza criticului, aceea a „fabulosului destin“ al intemeietorului psihologiei sociale. Pentru ca, inainte de a se inscrie la liceul industrial, tinarul Moscovici frecventase, in Galati, acolo unde, pe la treisprezece ani, a „intilnit pentru prima oara antisemitismul“, liceul evreiesc, „pentru ca nici o alta institutie nu ne-ar fi intimpinat cu bratele deschise“.

Experienta primilor ani de scoala a antrenat astfel o scindare a constiintei de sine, urmata de „sciziunea dintre doua suflete, doua credinte, doua forte, a evreului si a romanului care trebuia sa fiu in acelasi timp. Sa te simti discriminat nu inseamna sa te simti umilit sau exclus, ci sa fii taiat in doua“; au urmat, in ianuarie 1938, primele legi rasiale, primejdia pierderii cetateniei romane, „frenezia cu care tata s-a pus pe cautat documentele atestind ca familia noastra isi avea radacinile intr-una din provinciile romanesti, de trei generatii, parca“ („Era ceva stingheritor si jalnic in mindria de a face parte dintr-o natiune care nu ne mai voia“); plecarea la Bucuresti a fost un soi de „evacuare lenta“, un prim exod „in speranta ca eventualele persecutii aveau sa fie mai putin violente decit in provincie“; inscrierea intr-un liceu industrial s-a petrecut in apasatoarea atmosfera antisemita din toamna anului 1939, cu luni de munca istovitoare, incununate cu note mari si incheiate cu admiterea in clasa superioara. Vara anului 1940 i-a adus insa tinarului Moscovici, in cadrul unei „ceremonii“ in toata regula, excluderea din liceu, consemnata intr-un certificat eliberat in octombrie 1940, unde, deasupra notelor bune si foarte bune, se labarteaza sec stampila infamanta „evreu“ („Noi nu eram un popor, ci o colectivitate, printre altele, parte a poporului roman si a pamintului romanesc, care erau in egala masura si ale noastre. Si iata ca eram obligati sa consimtim la niste legi care ne scoteau in afara legii! Am capatat astfel o profunda neincredere fata de legi si institutii. Si tendinta de a evita sa fac parte din ele. In ciuda eforturilor mele ulterioare de a o combate, in caracterul si in faptele mele subzista insemnul delincventei“). Cu o tenacitate nebuneasca, tinarul se inscrie, dupa o perioada de adinca depresie, la scoala profesionala „Ciocanul“, pentru a invata o meserie, cum voise tatal sau, „incredintat ca era de datoria lui sa ma inarmeze impotriva vicisitudinilor vremii“; a venit apoi iarna 1940-1941, din care „nici o zi nu mi-a iesit din minte“, si pogromul de la Bucuresti („A fost o incercare de neuitat, ravasitoare. Ceea ce am vazut a tulburat pentru totdeauna viziunea mea asupra oamenilor. [...] Din vacarmul de nedescris, din ruinele in flacari, dezgropasem un adevar; cel al unei alte omeniri, al unei omeniri inumane. Care se infatisa, fara cel mai mic fard, in petrecerea aceea respingatoare – o petrecere populara, vesela si cruda“), urmat, aproape imediat, de condamnarea evreilor la munca fortata („Iata-ne in strada, pe la sase dimineata, vreo patruzeci de copii si adolescenti, intre doisprezece si saptesprezece ani“, fiecare trebuind sa sape trei metri cubi pe zi).

La sfirsitul lui martie au fost promulgate noi legi rasiale, a izbucnit pogromul de la sfirsitul lui iunie 1941 din Iasi („Nici o alta oroare a acestui razboi nu a fost mai gratuita, mai brutala“), iar toamna s-au pornit deportarile si masacrele din Bucovina („Foarte curind, excesul de temeri si spaime mi-a dat o stare febrila. Memoria mea nu-si afla pacea. Lucra fara incetare, se invirtea in gol“). Exclus, ca toti evreii, din toate scolile, Serge Moscovici se inscrie, in 1941, la liceul „Cultura“, deschis de comunitatea evreiasca („Liceu este un cuvint foarte mare pentru localul si pentru invatamintul acela improvizat – insa, vazindu-te asezat in banci alaturi de alti tineri, puteai sa-ti imaginezi ca esti iar elev“).

Dupa sfirsitul razboiului, se angajeaza intr-o uzina metalurgica din Bucuresti, isi sustine, in fine, bacalaureatul, incearca deziluzia fata de evolutiile politice ale partidului comunist („Aici a comis partidul o eroare fatala, eroare care avea sa-i compromita viitorul. A confundat revolutia sociala cu o revolutie nationala. Totul s-a desfasurat conform unei scheme cit se poate de logice. In anii ’30, Garda de Fier ii alesese pe evrei drept cheie de bolta a doctrinei lor si iudeo-comunismul drept slogan bun la toate. In acea vreme, evreii jucau rolul de dusmani ai zeului modern, natiunea. Apoi, pe cel de zei ai dusmanului modern, bolsevismul. [...] Garda de Fier voia sa-i elimine pe evrei, comunistii voiau sa elimine calitatea lor de evrei“), se inscrie, indecis, la mai multe facultati, la Bucuresti, dar si la Iasi („In mediul profesoral nu domnea o atmosfera care sa inalte sufletul – oare din cauza climatului de dupa razboi si a profesorilor care-si vindusera sufletul fascismului?“), se angajeaza intr-o organizatie sionista, petrece citeva zile ravasitoare in lagarele de refugiati, supravietuitori din lagarele mortii, de la Viena merge la Dachau pentru a da ochii cu „apogeul barbariei“ si, in fine, dupa o prima incercare ratata de a fugi din Romania, trece cu succes granita si poate, in sfirsit, sa inceapa o viata noua, in Franta. Povestea unui om liber este si povestea celui constient, nu fara amaraciune, de ancorarea propriei cariere de teoretician si cercetator intr-o zguduitoare experienta de viata: „In jurnalul sau din primul razboi mondial, Stefan Zweig scria, notind evenimente similare: «Cite n-am invatat despre psihologia maselor. Cu ce pret insa!». As putea scrie acelasi lucru“.

Nimic din toate astea nu i se pare lui Mircea Iorgulescu demn de a fi pomenit. Ceea ce m-a facut sa-mi amintesc observatia cunoscutului eseist Pierre Pachet, dintr-o cronica literara scrisa cu prilejul aparitiei, in Franta, a romanului lui Mihail Sebastian Accidentul, cu privire la o asa-zisa teribila „omisiune“ in naratiunea romanului. „In Accidentul“, spunea Pierre Pachet, „cuvintul «evreu» nu este pronuntat niciodata. Cita detasare! Dar si ce angoasa, daca ne amintim ca Mihail Sebastian, nascut Iosif Hechter, era obsedat, in chiar momentul conceperii si redactarii romanului, de contaminarea hitlerista si antisemita din mediul de intelectuali stralucitori si nationalisti pe care-l frecventa. Ce ar putea sa insemne «trecerea la roman»? Sa treci la altceva? Sa transpui? Sa-ti acorzi un ragaz? Sa «sublimezi»? Sa transformi durerea abandonului in minie, in energie creatoare, in putere de munca? Ramii cu impresia ca, la sfirsitul anilor 1930, Sebastian se straduie pentru dreptul de a mai continua o vreme sa nu fie decit cel ce pare a fi, tinarul avocat meloman si monden, amator de femei, pe care o Romanie bolnava este pe punctul de a-l expulza de la sinul ei pentru a-l trata ca pe un strain neasimilabil.“

In textul lui Mircea Iorgulescu, cuvintul „evreu“ este pomenit, spre final, o singura data, laolalta cu termenul „antisemitism“, pentru a denumi unele dintre „temele“ de cercetare care-l preocupa pe teoreticianul Serge Moscovici. Accidentul este insa un roman, text de fictiune, iar naratiunea de acest tip intretine un anumit tip de raporturi cu „lumea“, cu „realitatea“: el construieste „lumi fictionale“, lumi „posibile“, de cele mai multe ori imaginare. Textul lui Mircea Iorgulescu nu este insa unul fictional, el intretine – si trebuie, prin chiar natura lui, sa intretina – o relatie de adecvare cu „lumea“: discursul critic, exegeza, interpretarea pretind o dimensiune cognitiva, care are de-a face cu cunoasterea, cu dobindirea constiintei evenimentelor, a traitului. Discursul critic este si un discurs al cunoasterii; dincolo de „veridicitate“ sau „veridictiune“, adica de o logica strict narativa, el trebuie sa intretina si o suma de raporturi cu adevarul si cu istoria.

Dintr-o biografie se poate, desigur, oricind selecta, si asta facem toti atita timp cit traim, insa omisiunea „amanuntelor“ pe care le-am inventariat, daca nu s-ar fi produs, ar fi lamurit, poate, acel raspuns „mai degraba difuz si indirect“ al lui Serge Moscovici in convorbirile cu universitarul iesean si ar fi pus altminteri in valoare „fabulosul sau itinerar biografic“: experientele care i-au marcat viata din perioada anilor „risipiti“ au rodit ulterior in opera teoretica, explicindu-i configuratia, obsesiva reflectie asupra violentei colective, a psihologiei maselor, a reprezentarilor colective. „Cum altfel se poate explica“, se intreaba Serge Moscovici, „nevoia pe care am simtit-o de a explora psihologia maselor si dorinta de a intemeia o psihologie a minoritatilor active? s…t Cel mai de mirare este sa regasesc, sub forma teoretica si stiintifica, acele lucruri de care ma desprinsesem mintal si in realitate, crezind ca nu mai pastrasem nici o urma din ele. Si totusi, ce altceva am facut decit sa determin sa rodeasca, intr-o viata laborioasa si ordonata, experientele unei vieti anarhice si risipite?“
Reusita exceptionala a savantului francez, celebritatea acumulata cu fiecare carte publicata au de-a face nu doar cu libertatea, ci si cu teribila promisiune a condamnatului la moarte care spera, insufletit de certitudinea ca astfel destinul devine cu putinta de stapinit, ca, „daca se comporta in maniera cea mai nobila, cea mai elevata in ordinea spiritului, va scapa de dezastrul iminent“: „Mi-am jurat ca, daca aveam sa scap, voi deveni un om de carte. Aceasta promisiune facuta in schimbul unei vieti nu ma impresiona doar pentru ca-mi impunea o datorie. Imi dadea si un alt sentiment, obscur, cel de a fi chemat, ales. Nu e de mirare ca a sfirsit prin a-mi inspira o teroare sacra“.

Poate ca astfel am putea gasi si o alta, eventuala, explicatie la presupusa lipsa de interes, despre care Mircea Iorgulescu vorbeste cu accente acuzator-usturatoare, a universitatilor romanesti de a-l onora pe reputatul savant, laureat al atitor universitati mari din lume. Macar la Iasi ar fi greu de crezut ca profesorul Adrian Neculau, una dintre cele mai reprezentative personalitati ale Universitatii iesene, membru marcant al Senatului, caruia ii datoram nu doar publicarea in traducere a operelor lui Serge Moscovici, ci si inserarea lor in cadrul socio-psihologic romanesc, nu se va fi gindit la incununarea operei lui Serge Moscovici cu un titlu onorific romanesc; ar trebui insa sa ne intrebam si in ce masura ar fi acesta dispus sa accepte aceste onoruri si sa ia implicit contact cu realitatea romaneasca de azi si de ieri.

Atunci cind am pregatit pentru tipar versiunea romaneasca a Cronicii anilor risipiti, am anticipat oarecum „inexplicabila tacere“, pe care Mircea Iorgulescu o deplinge cu indreptatit regret, in care s-a „scufundat“ cartea la noi si, pe cind incheiam traducerea, am facut tot ce mi-a stat in putinta pentru a-l convinge pe Serge Moscovici (si am reusit!) ca editia romaneasca a acestei „povestiri autobiografice“ ar cistiga in putere de convingere daca i s-ar atasa un „suport“ documentar aparte. Am obtinut astfel din partea domniei sale, si ii multumesc cu acest prilej inca o data, dreptul de a introduce in aceasta editie, ceea ce o deosebeste de editia franceza, facind-o unica in felul ei (dintr-o regretabila scapare, faptul nu a fost scos in evidenta pe pagina de garda a textului romanesc), reproducerea acelor documente pe care autorul le-a mai putut salva in fuga sa din Romania, printre care si infamul certificat de excludere din liceu, cu stampila „evreu“, eliberat de Ministerul Educatiei Nationale la 28 octombrie 1940. Astfel incit, in mirarea lui Mircea Iorgulescu vizavi de uitarea ce s-a asternut in jurul Cronicii… (cu atit mai mult cu cit tot el arata ca este vorba de „o carte fundamentala pentru orice discutie – istorica, politica, sociologica, inevitabil si culturala – despre Romania interbelica“), mi se pare ca descifrez si o altfel imperceptibila unda de ipocrizie, pentru ca, voit sau nu, criticul insusi mi se infatiseaza ca o victima a mecanismelor acestei taceri…