Mircea Martin şi „critica literară“

Autor: Alexandru MATEI | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Aş vrea să lămurim un lucru în cele ce urmează. Pe cine aniversăm? Îl aniversăm pe Mircea Martin. Dar nu neapărat pe omul Mircea Martin (o astfel de aniversare nu se manifestă prin articole de revistă culturală), ci pe profesionistul Mircea Martin. Omagiem o activitate, cum se spune, prin punerea în lumină a unui discurs. Nu e vorba de ficţiune sau de poezie, deci nu e vorba de artă – în primul rînd, măcar –, ci de un discurs epistemic. Tocmai aici însă se iveşte neînţelegerea. Pentru că, din punctul de vedere al scenei literare româneşti, cu care întîmplător s-a întîlnit un intelectual care nu era făcut pentru o astfel de intersecţie, necum convieţuire, Mircea Martin e un inclasabil. Întrebarea, dezvoltată: „Pe cine aniversăm, pe Mircea Martin criticul?“. În anii 1970-1980, puteam răspunde afirmativ. Da, cărţile profesorului de astăzi de la Litere erau cărţi de critică, atîta vreme cît „critica“ şi „literatura“ acopereau suprafaţa cea mai mare a teritoriului editorial românesc. Ce nu era literatură trecea în jurisdicţia criticii, fie, dar cu multă grijă circumscrisă, „filozofiei“. „Critica românească“ („critica“, aşa cum termenul e înţeles şi exerciţiul critic, practicat aici), odată dezvăluită în etajele ei sociale, este însă mai degrabă o scenă, un show. De aceea, ea îl tolerează pe Mircea Martin, stă de vorbă cu el, dar nu-l răsplăteşte aşa cum, fără îndoială, o să vedem de ce, ar merita.

Criticul român de dinainte de 1989, şi în bună măsură de astăzi, este critic de întîmpinare. Din acest punct de vedere, decalajul nostru faţă de Franţa, de pildă (mai mic decît cel faţă de Statele Unite), este de cîteva decenii. Critica de întîmpinare e regină într-un spaţiu literar tînăr, impetuos, dar confuz, mai recent deschis consumului larg, aşa cum era spaţiul francez de după Revoluţie. De la începutul secolului al XX-lea, odată cu istoricismul (deja vechi), cu Bergson, care conjugă fericit o tradiţie anglo-saxonă cu un stil francez, cu Bachelard (în antiteză cu Bergson, dar în aceeaşi paradigmă), cu studiul imaginarului şi al mitologiilor (Colegiul de Sociologie, cu Bataille sau Caillois), cu existenţialismul, care deja împrumută masiv, dar integrator, din tradiţia spirituală germanică, cu etnologia şi filozofia limbii (ultima, venită tot pe filieră germanică, dar ilustrată strălucit de Saussure), cu psihanaliza, cu o tradiţie a discursului politic iconoclast şi a expresiei dialectice – j’en passe et des meilleurs – critica literară franceză s-a scindat, firesc, în texte jurnalistice de întîmpinare, destinate publicului larg apărut în secolul al XIX-lea, şi texte de metodă, cu armătură epistemică, adresate amatorilor de metaliteratură şi specialiştilor în tot ceea ce înseamnă Litere.

Or, aşa ceva întîrzie să se întîmple, deja în 2010, în România, unde este considerată „critic“ doar o persoană care semnează regulat articole de întîmpinare despre autori români vii. Într-un interviu din 16 mai 1981, Mircea Martin îi declară unui astfel de critic român (Alex. Ştefănescu): „Este foarte probabil că argumentul puterii discreţionare a cronicarului literar a servit celor care au redus pînă la unul numărul cronicarilor stabili“ (Singura critică, CR, 1986, p. 265). În altă parte: „Obiecţiile «noilor critici» sînt îndreptăţite în măsura în care vizează un fel de imperialism al foiletonisticii, o condiţionare a criticii înseşi de practicarea foiletonisticii“ (Singura critică, p. 71). Din 1986, lucrurile nu se schimbă, întrucît critica nu poate fi înţeleasă în România decît în relaţie cu literatura; nici ca teorie critică, nici drept critică culturală, ci numai şi numai în exerciţiul ei metaliterar.

Dar asta nu se întîmplă, pînă în 1989, numai ca urmare a absenţei unei gîndiri a literaturii, ci şi, poate, mai ales, din nevoia de opune valoarea nonvalorilor promovate în vremea ceauşismului. Asupra acestei teme mă voi opri într-un studiu despre două cărţi ale lui Mircea Martin, Critică şi profunzime (1974) şi Singura critică (1986). Acum adaug aici doar atît: obligat de teritoriul literar în care evolua să facă pe „criticul literar“ (în interviuri, i se reproşează mereu neimplicarea în actualitatea literară...), Mircea Martin se lasă uneori deturnat de la proiectele editoriale sau intelectuale grele în afirmaţii explicite, dar fulgurante, referitoare la importanţa criticii axiologice. „Esenţialul în critica de întîmpinare îl constituie, fără îndoială, actul valorizator“ scrie autorul, tot în Singura critică. Tot el recunoaşte, mai la vale, că „există o suficienţă a criticii jurnalistice – aceea de a crede că aprecierea epuizează comentariul unei opere şi că misiunea criticului se rezumă la actul judecăţii“ (p. 72). Or, deşi avertizează asupra acestui pericol, Mircea Martin nu se poate hotărî, în alte intervenţii, să tranşeze: ori act valorizator cu orice preţ (deci, chiar şi în absenţa comprehensiunii), ori hermeneutică, în primul rînd, şi act valorizator implicit.

Cum s-ar putea tranşa? Din perspectiva anului 2010, lucrurile stau astfel: un act critic valorizator, în cultura franceză a secolului al XX-lea, nu se mai rezumă de mult, de decenii, la o pagină de revistă sau la un paragraf în care un cititor critic îşi spune, cu talent, părerea. Un astfel de act valorizator e la fel de primitiv, în raport cu o valoare culturală tezaurizabilă, ca zgomotele fiziologice de satisfacţie gastronomică la ospeţele medievale, care validau valoarea bucatelor. Abia un sistem teoretic – o teorie – sau o carte de istorie literară (şi nu o istorie a literaturii!) e în stare să valideze astăzi, în Occident, un autor sau o literatură. Foucault şi literatura transgresivă, Şcoala de la Geneva – iar înainte, Bachelard – şi suprarealismul, Noua Critică şi Noul Roman, iar de partea cealaltă a Atlanticului, studiile culturale şi literaturile minoritare, toate aceste tandemuri reprezintă modernitatea actului critic. Discutabilă în cadrele ei, dar indiscutabil actuală. Articolele de ziar au, în primul rînd, o utilitate imediată. Dau cuvîntul iar lui Mircea Martin: „Rămîne greu de contestat observaţia că la noi cronica literară are o eficienţă practică (nu numai de ordin literar) care deformează în profitul ei ierarhia normală a valorilor critice“ (p.74). Perfect adevărat. Revelator! Cine e cel mai bun critic român? Simplu, cel mai ubicuu, cel care publică în cele mai multe reviste articole de întîmpinare. Le ştim numele, ieri şi astăzi.

Pentru desuetudinea unei astfel de ecuaţii (critică = act valorizator = prestigiu = avantaje) astăzi, în mintea cuiva care n-a trăit atunci, o să citez acest enunţ din articolul dedicat lui Mircea Martin de o mai tînără colegă: „Mircea Martin a preferat, dintre cele trei tipuri de critică distinse de domnia sa – de întîmpinare (valorizantă), de situare (sincronică) şi de analiză (diacronică, hermeneutică) –, pe cea din urmă“. Aşadar, un tînăr de douăzeci de ani care are acces la texte metaliterare în mai multe limbi şi la cărţi apărute proaspăt la Paris sau Londra crede că ultima critică este, în viziunea unui autentic profesor de literatură, singura. Faptul că ea greşeşte – în mod special referitor la felul în care Mircea Martin plasează cele trei tipuri de critică în contextul cultural de dinainte de 1989 – este doar o urmare a inocenţei de a considera că, şi atunci, o asemenea tripartiţie a exerciţiului critic putea fi etanşă şi un literat român strîns în chingile presei ceauşiste ar fi putut-o accepta.

Mircea Martin s-a simţit însă, înainte de 1989, din motive care mie acum îmi scapă, vinovat de a fi dezertat din lumina reflectoarelor „criticii literare“. „Argumentul“ volumului Singura critică începe cu o palinodie: „Volumul de faţă [...] poate fi considerat o revenire în actualitate, dacă admitem că a scrie despre Blaga sau Fundoianu, despre Călinescu sau Jean-Pierre Richard înseamnă a o fi părăsit“ (p.5). Actualizarea literară ţine însă nu de apariţia în ziar (mentalitate tabloidă), ci de provocări adresate gîndirii. Numai şi numai de asta. Format la o anumită şcoală franceză, atît am înţeles pînă acum, la jumătatea vîrstei pe care Mircea Martin tocmai a împlinit-o. Aşa după cum îmbrăţişarea Şcolii de la Geneva, în anii 1970, reprezintă o provocare adresată studiilor literare româneşti abia ieşite din neopozitivism (opţiune care, odată prelungită, devine discutabilă, de vreme ce anii ’80 permiteau şi alte deschideri, iar un anume limbaj totalitar-spiritual era deja infestat ideologic), activitatea critică a lui Mircea Martin, de teoretician cultural, istoric al ideilor de după 1990, înseamnă mult mai mult „a fi în actualitate“ decît cea mai înaltă frecvenţă a propriei semnături în revistele culturale. Nu cred, de aceea, că pentru literatura română Mircea Martin este un critic literar. El este un teoretician, un filozof (al culturii, dar nu în sensul german al sintagmei) şi un moralist pe care o anumită anxietate congenitală şi presiunea unui sistem literar anacronic l-au făcut să se resemneze cu statutul, românesc, de critic.