OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În anii ’70-’73, la Literele bucureştene, se coagula un grup de prieteni – colegi de an, în principal – uniţi de preocuparea pentru literatură, dar nu de aceea predată la facultate. Veniţi din provincie, ei par a aduce în receptarea literaturii un entuziasm şi o energie care lipseau colegilor bucureşteni, mai blazaţi: ipoteza îi aparţine lui Gheorghe Crăciun, unul dintre prietenii apropiaţi ai lui Mircea Nedelciu, care a făcut mult pentru promovarea/antologarea mult disputatei generaţii ’80 şi, în particular, pentru memoria lui Mircea Nedelciu. În ’69-’71 – anii dezgheţului ceauşist –, în biblioteca universitară se putea citi fără probleme – povesteşte Mircea Nedelciu (lui Bogdan Rădulescu, autorul unei teze de doctorat la Geneva, Approche de l’éducation formelle et informelle en Roumanie de 1947 à 1989) – presa franceză, de la magazinul Le Nouvel Observateur la presa mai specializată, de genul Tel Quel, L’Infini, Communication şi chiar reviste de psihanaliză. Şi tot Nedelciu îi spune lui Bogdan Rădulescu că, în perioada ’65-’71 în România au apărut şi s-au tradus autori inimaginabili la acea vreme, printre care Bulgakov (Maestrul şi Margareta), Faulkner, Dos Passos, Salinger (Nedelciu descoperise De veghe în lanul de secară înaintea facultăţii chiar, după spusele lui Gheorghe Crăciun, şi-l păstra „secret“ printre prieteni, un model de a scrie altfel, un prim contact cu autoreferenţialitatea şi ironia romanului postmodern american), şi tot el declară că studenţii erau la curent cu evenimentele şaizecioptiste din Franţa. Anii de facultate ar putea fi, aşadar, „epoca de graţie“, epoca formatoare, separată de ideologie şi de politica de stat: odată cu „Tezele din iulie 1971“, paranteza acestei iluzii de comunicare culturală cu Occidentul se închide încetul cu încetul, pentru a atinge punctul culminant în anii ’80: „Toţi anii ăştia pînă în ’80, cenaclul a fost o viaţă literară complet separată de viaţa literară oficială...“ (interviu acordat lui Andrei Bodiu în revista braşoveană Interval). În acest climat s-a născut, prin al doilea an de facultate, grupul „Noii“, iniţiat de Mircea Nedelciu, „cei trei Gheorghe“ (Crăciun, Iova, Ene), Ioan Flora – cu toţii colegi de an –, la care s-au adăugat ulterior colegi de facultate mai mari – Ioan Lăcustă şi Emil Paraschivoiu – sau mai mici, precum Sorin Preda şi Constantin Stan.

 

Dintre ei, Gheorghe Crăciun a fost, alături de pictorul Ion Dumitriu, unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai lui Mircea Nedelciu, coleg de facultate şi de... cameră cu acesta din urmă (la cămin şi, apoi, în gazdă, un an). Mărturie acestei prietenii stă o fotografie de tinereţe (epoca pletelor lungi) a celor trei, în mişcare, păşind în faţa unei căpiţe de fîn (după toate aparenţele, este făcută la Poiana Mărului, un sat de lîngă Tohan, satul natal al lui Gh. Crăciun – unde Ion Dumitriu venea să picteze de cel puţin două ori pe an; fotografia e pe coperta şi în interiorul cărţii consacrate celor trei, Images & Texts/Images et textes, prefaţată de Ion Bogdan Lefter, Edtura Paralela 45, 2000, Colecţia „Mediana“). Nu e greu să-l recunoaştem, de altfel, chiar pe Ion Dumitriu în personajul Pictoru’ din proza inedită publicată în grupajul de faţă –, personajul (însoţit, desigur, de prietenii săi) în căutare de „pietre fotogenice“: în cartea-colaj bilingvă, amintită mai sus, sînt reproduse – în seria fotografiilor-studii de materie semnate Ion Dumitriu – 19 fotografii cu asemenea pietre, alături de extraordinare fotografii geometrice sau rizomatice de rădăcini, guri de canal, grinzi. Revenind o secundă la fotografia celor trei, pentru mine ea este, în acelaşi timp, o imagine simbolică a relaţiei pe care M. Nedelciu şi Gh. Crăciun o întreţin cu originile lor rurale: o relaţie mediată de percepţia culturală dobîndită în anii formatori, distanţată şi totuşi nostalgică, cerînd mereu o reîntoarcere ritualică. O spune atît de bine ardeleanul Gh. Crăciun: „El (Mircea Nedelciu, n.m.) este, în fond, un cosmopolit, ba chiar un frivol, aş putea spune. El fuge de lumea de care aparţine, căutînd lumea urbană, dar nu se poate despărţi, totuşi, de cea dintîi“ (interviu pe care mi l-a acordat pe 13 octombrie 2006, apărut în Observator cultural nr. 101 (358)/ 8-14 februarie 2007).

 

Studentul cu o inteligenţă foarte mobilă şi aproape „frivolă“, „copilul de la ţară“ pasionat de literatură şi sociologie, de fotografie şi film şi, ulterior, liderul de facto al unei generaţii literare – începînd cu micul grup studenţesc „Noii“ –, constructorul, cum îi spune Gh. Crăciun, cel implicat în totalitate în cimentarea grupului, este acela care aduce, probabil, cele mai multe lecturi şi idei, cele mai interesante iniţiative printre colegii şi prietenii săi din grupul informal „Noii“. E perioada de efervescenţă teoretică, trăită întîi pe cont propriu (în alegerea şi frecventarea selectivă a cursurilor de la facultate care îl interesau), apoi în cercul de prieteni şi, în fine, în cadrul cenaclului Junimea, condus de Ov. S. Crohmălniceanu. În ceea ce priveşte sursele teoretice, ele vin pe filieră franceză (vezi revistele citate mai sus), dar lecturile literare acoperă un spaţiu mai larg, în speţă anglo-saxon. În prozele citite de tinerii scriitori în cenaclul Junimea – unele publicate apoi în volumul colectiv Desant ’83, prefaţat de acelaşi Ov. S. Crohmălniceanu – e vădită preocuparea crescîndă pentru limbaj. Influenţa exercitată de Tel Quel se manifestă, într-o primă fază, mai ales la nivelul tratamentului textului şi al conştientizării literarităţii literaturii, şi mai puţin la nivel filozofic ori ideologic.

 

În perioada „de graţie“, formatoare, perioada de cenaclu literar („o viaţă literară foarte autentică, vie, cu dezbatere“, îi spune lui Andrei Bodiu în interviul din Interval), înainte de „vărsarea“ în „literatura oficială“, Nedelciu&Co erau, aşadar, interesaţi de funcţionarea textului „ca performanţă în sine“: felul în care funcţionează textul, modul în care performează limbajul sînt, în acel moment, nişte achiziţii formatoare, văzute ca o posibilă trambulină pentru viitoarea literatură publicată şi, deci, dependentă de contextul socio-politic. Tot M. Nedelciu va fi „cap de listă“ al tinerilor generaţionişti publicaţi în volum: el debutează în ’79 cu volumul de proză scurtă Aventuri într-o curte interioară, apărut la Cartea Românească, bine primit de critică şi premiat de Uniunea Scriitorilor. În acelaşi an debutează Constantin Stan, Mircea Cărtărescu debutează în ’80 cu poezie, pentru ca în ’83 să apară antologia marcantă a generaţiei, Desant ’83, la rîndul ei bine primită de critică.

 

Din acest moment, intervin disputele, apele se tulbură: dincolo de confruntarea cu critica, e momentul confruntării cu cenzura, dar şi cu generaţiile ’60 şi ’70. Printre acuzele cele mai frecvente care li se aduc astăzi optzeciştilor – pe lîngă delictul flagrant de a fi confiscat postmodernismul în spaţiul românesc şi, în cele din urmă, de a-l fi golit de orice sens – sînt: fundătura textualistă, complicitatea cu cenzura prin practica „literaturii cu şopîrle“ şi lipsa unei reale fronde literare sau politice. Ştim deja din celebra prefaţă a lui Nedelciu – prin care autorul nu mai era doar un textualist cosmopolit în ochii cenzurii, ci, în egală măsură, un „textualist socialist“, în vocea indignată a Monicăi Lovinescu, la Radio Europa Liberă – că dejucarea cenzurii prin strategii textuale era o frumoasă iluzie. Deşi nu voi intra în detalii aici, e de neocolit capitolul despre postmodernism din recenta carte a lui Eugen Negrici, Iluziile literaturii române (Polirom, 2008) – un capitol în care criticul deconstruieşte iluziile legate de postmodernism ale generaţiei ’80. În fond, dacă la ei a fost vorba de o strategie – reuşită – de impunere pe piaţă, şi chiar de o încercare meritorie de a impune un alt punct de vedere asupra literaturii, vina cea mare, crede E. Negrici, este a criticii de autoritate care a cauţionat în mod exclusiv paradigma literară optzecistă, descurajînd generaţiile ’60 şi ’70, aflate în plină putere creatoare şi pe drumul unui modernism sub forma romanului de amplă construcţie şi respiraţie – roman prea puţin reprezentat în tînăra noastră literatură.

 

E. Negrici impută optzeciştilor alexandrinismul de sfîrşit de ciclu literar, în genere toate procedeele autoreferenţiale, (auto)ironia, ca venind prea devreme într-o literatură ce avea nevoie întîi de toate de marile construcţii ficţionale, nesastisite de convenţia literară. Dar se învîrte cumva într-un cerc vicios – pentru că recunoaşte apoi că „generaţiile de creaţie“ pot coexista, pot propune simultan paradigme diferite, chiar contradictorii –, problema revenind, încă o dată în cazul lui, la omologarea de către critică a unei paradigme unice, aceea optzecistă. Pe de altă parte, E. Negrici are dreptate atunci cînd spune că optzeciştii au trăit, în anii facultăţii, în iluzia normalităţii – Nedelciu o şi recunoaşte, de altfel – şi că, odată intraţi în apele literaturii oficiale, prelungesc teoretic o iluzie, o anumită etapă „consumată“ a literaturii române, faţă de care iau atitudine. Dar sentinţa e mult prea tranşantă: în fond, toţi scriitorii epocii s-au iluzionat şi s-au refugiat în literatură ca mod de existenţă, iar tinerii optzecişti – deşi voiau să fie diferiţi, să se rupă – n-au făcut excepţie.