În aceste zile,
Mirela Trăistaru este prezentă cu expoziţii în două galerii bucureştene. La
Galeria „Veroniki Art“, ea ne invită să descoperim farmecul grădinilor
citadine, iar la Galeria „Mora“ a realizat, împreună cu scriitorul Alexandru
Uiuiu, un proiect intitulat „Pe Mureş şi pe…Jarama“, o expoziţie-document, ce
vorbeşte despre sat şi despre oamenii lui, despre astăzi şi despre ieri.
Biografia Mirelei
Trăistaru începe la Bistriţa, o zonă în care natura şi tradiţia şi-au pus
amprenta pe oamenii locului. Chiar şi atunci cînd trăieşte într-o mare
aglomeraţie, ea poartă nostalgia dealurilor şi a cîmpurilor cu flori din jurul
Bistriţei. Pentru ea, grădina sau parcul sînt un microcosmos, o lume
identificată prin gestul său de a păstra în imagini unghiuri ale privirii.
Semnificaţia acestui exerciţiu se traduce prin nevoia de autoprezentare,
printr-un dialog direct între om şi natură. Ea nu inventează, ci decupează,
pune în valoare privelişti devenite idilice, mai ales pentru privitorul
citadin. Ea este personajul pe care nu-l vedem, dar care înlesneşte această
cunoaştere, această apropiere de un univers asupra căruia vom fi întotdeauna
dispuşi să ne aruncăm privirea. La rîndul lor, grădinile sau parcurile, sursele
ei constante de inspiraţie, sînt imaginate de om, sînt construite, induc
imaginea naturii, aduc farmecul acesteia în mijlocul oraşului. Este o lume
reală, dar controlată; o scenografie pe care o descoperă în mediul ambiant,
prin ea recuperînd „universul pierdut“, iar gestul ei poate fi privit ca un
manifest ce trebuie să ne trezească din artificialitatea în care sîntem
obişnuiţi să existăm. Miracolul naturii îl descoperim continuu, el rămîne sursa
inepuizabilă chiar şi într-o lume ce a avut iluzia că poate ignora, că poate
face abstracţie de „energia“ ei.
Pentru Mirela
Trăistaru, relaţia cu spaţiul grădinii exprimă o iluzorie întoarcere spre lumea
ideală. Chiar dacă privirea ei se opreşte asupra unor grădini construite,
imaginate de mintea omului, accentul nu este pus pe geometrie, pe arhitectura
dirijată, ci pe sălbăticie, pe vitalitatea ce nu poate fi constrînsă. Vegetaţia
abundentă, diversitatea, explozia unei frumuseţi sălbatice fac ca aceste
colţuri de parcuri sau grădini să aibă o forţă recuperatoare extraordinară.
Aceste privelişti pe care le descoperim în pictura ei sînt o realitate greu de
ignorat, reprezintă o lume căreia trebuie să-irămînem parteneri.
Nu întîmplător,
una dintre primele ei expoziţii a purtat numele de „Paradis“, sugerînd locul
primordial, centrul aspiraţiilor noastre, metafora nostalgică a tuturor
idealurilor imaginate de omenire, locul unde binele rămîne suveran. În spiritul
acestor idealuri, ea priveşte relaţia om – natură nu ca pe o realitate pasivă,
ci în acţiune.
Dorinţa integrării, comuniunea cu acest loc primordial îi dau
Mirelei Trăistaru prilejul de a imagina personaje-grădini, de a crea o lume ce
comunică în două direcţii importante: frumosul, armonia şi, respectiv,
miracolul vieţii, capacitatea de a renaşte, de a perpetua. Aşa s-a născut body
painting-ul, o modalitate nu de ea inventată, dar, la noi, ea este printre
puţinii care o practică. Personajele feminine au fost o prezenţă reală, s-au
integrat grădinilor imaginate de ea, au creat un spectacol mult gustat la
vernisajul de la Galeria „Veroniki Art“. Ea coboară din sfera imaginaţiei
poetice metafore greu de egalat, le traduce într-un fel propriu lumii în care
trăieşte, prin nevoia de concret, prin dorinţa de a aduce imaginarul în
cotidian. Femeile-grădini sînt simbolul unei lumi aflată în continuă prefacere,
feminitatea este văzută ca o grădină ce simbolizează esenţa vieţii. Iar aceasta
rămîne – chiar şi pentru orgoliul contemporan, cel care uneori se amăgeşte cu
iluzia că este stăpînul lumii în care trăieşte – miracolul ce se repetă în
fiecare clipă şi care scapă înţelesului.
În fotografiile
prezentate la Galeria „Mora“, Mirela Trăistaru pune faţă în faţă două lumi,
dintre care satul vechi românesc, satul bunicilor, plin de farmec – cu
tradiţiile şi cu obiceiurile păstrate din străbuni, cu costumele populare a
căror frumuseţe nu încetăm să o descoperim –, îl regăsim din ce în ce mai mult
doar în fotografii. Acum, pe uliţele rămase pustii s-a aşternut liniştea, doar
cîte un bătrîn deschide poarta în casele proaspăt construite, cu zeci de
camere, unde nu locuieşte nimeni. Satul pare pustiit. De aici, în urmă cu
cîţiva ani, au plecat primii „căpşunari“. Îi vedem în fotografii acolo unde
muncesc acum, pe cîmpurile Spaniei, lîngă o nouă construcţie, la un pahar de
vin sau în faţa unor mori de vînt. Sînt cetăţenii lumii ce se întorc, din cînd
în cînd, pe Iza, unde îşi construiesc adevărate palate ce vor rămîne pustii.
Cînd vin în sat se salută: „ola“. Au uitat de „servus“, de „coleaşă“, de
„glajă“, de „plocuţ“ şi de un întreg dicţionar de arhaisme pe care îl regăsim
în cartea lui Alexandu Uiuiu, Ţara ascunsă, scrisă la ideea Mirelei Trăistaru.
Un proiect comun, prin care cei doi şi-au propus să mai salveze ceva din
autenticitatea unei lumi care se pierde cu repeziciune.
Mirela Trăistaru
încearcă să nu se despartă de lumea în care s-a născut. Pledoaria ei este de a
nu pierde elementele identitare, de a ne reconstrui într-un spaţiu nou, aducînd
cu noi bogăţia spirituală a lumii din care venim. Ea caută în aglomeraţia
urbană a Bucureştilor dealurile pline de flori ale copilăriei,
supradimensionează imaginea şi o integrează, pînă la contopire, existenţei
noastre. Este o pledoarie pentru frumos, pentru respectul purtat naturii
înlumea în care trăim, pentru a nu uita
cine sîntem şi de unde venim.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters