OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul de Stat din Oradea – Intrusa de Maurice Maeterlinck. Traducere de Anca Maniutiu. Versiunea scenica: Mihai Maniutiu. Decoruri si costume: Vioara Bara. Coregrafia: Vava Stefanescu. Regia: Mihai Maniutiu. Distributia: Mariana Presecan (Ursula), Ion Mainea (Bunicul), Dorin Presecan (Tatal), Serban Borda (Fratele), Paula Chirila (Muribunda), Angela Tanko, Corina Cernea, Codruta Ureche, Geo Dinescu, Mihaela Gherdan, Zentania Lupse (fiicele).


Concizia maniutiana, trebuie sa marturisesc, pare a se intrece pe sine in aceasta montare de la Oradea (frumos oras, al carui teatru somptuos, tipic centreuropean, isi arata in lumina aurie a toamnei ranile scorojite, simptom al unei maladii a saraciei care a cuprins, nu de azi, de ieri, toate institutiile de acest fel din tara, supunind colectivele de artisti si pe managerii lor la o sisifica, disperanta lupta de pe-o zi pe alta, care seamana izbitor cu scufundarea in nisipuri miscatoare).

Intrusa de Maurice Maeterlinck: un text, dupa stiinta mea, complet necunoscut la noi. Dar cine mai stie azi ce-a scris flamandul refugiat la poalele muntelui Mallarmé, pentru a crea o opera dramatico-poetica si o estetica cu mare rasunet la inceputul secolului, hellas!, deja trecut? O piesa intr-un act, pare-se dintr-o trilogie a nonevenimentialului, in care starea de spirit e si subiect si mijloc, tema fiind moartea. Pentru cititorii microprozelor lui Maniutiu (altii decit mine), un fel de Gheara. Pentru cei care vor sa stie „povestea“ spusa de Maeterlinck, o seara, o casa, trei barbati (bunicul, tatal si cumnatul) si o femeie (fiica, Ursula) pazesc o alta femeie (mama), care trage sa moara in urma unei nasteri epuizante. Asta-i tot.

Extremei parcimonii a autorului, care sta oarecum rasturnat pe vama dintre un simbolism intirziat si un expresionism care inca nu a indraznit sa se nasca de-a binelea, Maniutiu ii ofera tratamentul sau ultimativ: intr-o numaratoare aproximativa, ramin vreo sapte-opt replici (cred ca am exagerat totusi, pot fi si mai putine): astfel orchestrate incit, prin repetitii si incrucisari, ele sa surprinda situatia dramatica, sa fixeze in tus personajele, dar si sa functioneze ca suport ritmic pentru fluidul desfasurarii scenice. Care, de data asta (sau mai bine zis si de data asta), este reprezentat de miscare; numai ca, spre deosebire de celelalte spectacole de teatru-dans ale regizorului, aici fluxul sonor (stiti, asa de important, uneori de-a dreptul volumic in multe din propunerile sale) e unic: un obsesiv tiriit de greieri care, atunci cind dispare, face ca tacerea sa se prabuseasca asemenea unei cladiri darimate de o explozie controlata.

Cum sa spun, e ceva absolut insuportabil in montarea de fata, iar lucrul insuportabil pare imposibil de numit. Culmea nebuniei e ca asta e tocmai intentia intregii reprezentatii: insuportabilul. Nu in sugestia lui, in „reprezentarea“ lui, ci in experienta sa aparent nemijlocita (spun aparent, fiindca e totusi un artefact, care isi si iti impune sa traiesti ceea ce niciodata nu-ti doresti sa traiesti, nici in cosmarurile cele mai rele: agonia unei fiinte iubite). Efectul global e, trebuie sa recunosc cu sinceritate, unul coplesitor. Dupa ce ai sperat cu ardoare ca suferinta sa ia sfirsit, habar n-ai ca s-a sfirsit: te trezesti iremediabil singur si parca astepti sa fii dat afara, neindraznind sa aplauzi. A aplauda e o impietate, e complet deplasat; dar, pe de alta parte, convenienta te obliga sa le multumesti actorilor pentru citimea de singe pe care-au asudat-o cincizeci de minute. Chiar: cincizeci de minute? Numai atit?

Neinduplecat, nici cu sine nici cu noi, Maniutiu continua sa-si sara peste umbra. Toamna trecuta ziceam ca Uitarea e, probabil, cel mai radical dintre demersurile sale de pina atunci, in linia epurarii oricarei accidentalitati, spre o condensare a ideilor (in cazul dat, idei de o consistenta aforistica, oferta unica – George Banu) in intrupari teatrale. Nu spun imagini, ci intrupari, fiindca imaginile ramin vehicule, pe cind intruparile sint „in actu“ si-si constituie o sintaxa si o strategie semnificativa proprii.
Intrusa pare, asa cum s-a mai intimplat si alta data in opera scenica a lui Maniutiu, un soi de parte a doua, independenta si totusi in continuitate, ca adagioul intr-o sonata, in raport cu Uitarea. Si, iata, e si mai radical construita decit predecesoarea (sa te tii daca vine si partea a treia!!!). Vava Stefanescu lucreaza si de data asta cu o penita subtire, de o precizie aproape matematica, o coregrafie a rezonantelor si a redundantelor, in care miscarea abrupt-semnificativa si sunetele obiectelor (scaune) se intretes elastic. O glacialitate aparenta, neindoielnic voita, speculata, a dansului provoaca un soi de mineralizare casanta a personajelor, facind ca limitele dintre obiectul viu al povestii si spatiul ei sa se stearga ireversibil in spectator.

Legatura dintre Uitarea si Intrusa e sustinuta si la nivel plastic, cu toate ca aici decorul si costumele – pe cit de discrete si de sobre, pe atit de vorbitoare – sint semnate de Vioara Bara, aflata la prima sa colaborare cu regizorul. Spectacolul se desfasoara pe scena, publicul e asezat in doua laturi, fata in fata, iar dreptunghiul central „de joc“ e separat de audienta prin niste subtiri plase de matase ce paienjenesc vederea. Taietura luminilor, foarte subtila, sugerind o noapte infinita, protejeaza si terorizeaza totodata grupul de trei barbati in asteptare, aproape nediferentiabili o buna bucata de vreme; dar si grupul de femei – o fiica multiplicata in sapte ipostaze, complet uniforme si totusi mereu individualizabile, asa cum arata toate corurile, vorbit-dansate, la Maniutiu. Conducatoarea-corifeu, Ursula, e aici Mariana Presecan, intr-o interpretare in acelasi timp exemplar disciplinata, dar si excelent expresiva, astfel ca ea capata volum in raport cu grupul, reusind totusi sa nu apara nici o clipa in pozitie solistica. Costumele corului de femei citeaza chiar, discret, miresele din Uitarea (dar si, pour les connaisseurs, oarecum, pe cele din Scrisorile portugheze, nu-i asa?). Corul insusi, format din tinere actrite ale teatrului, are functionarea de ceasornic a unei fiinte colective, insa si profunzimea asumata a unei participatii acut individuale, performanta greu de obtinut si demna de multa lauda.

Pentru toti amicii – analisti si public – care il acuza pe Maniutiu de raceala si repetitivitate, Intrusa e un fel de sfidare. Venind imediat dupa Exact in acelasi timp, cu explozia aceea de fantezie, sarcasm si aeriana atrocitate, sfidarea ar fi cazul sa-i puna pe ginduri. Fiindca raceala ca aici, o raceala de grota umeda si livida, nici c-au vazut. Cit despre repetitivitate, ea e de-a dreptul exhibata, ca un trofeu. Tehnic vorbind, spectacolul oradean pare de-a dreptul o obraznicie: regizorul si coregrafa construiesc, cu un minimum de mijloace, si toate absolut recognoscibile, un lamento crunt, exasperant ca un pumn in stomac, a carui vibratie seamana, intr-un fel, cu socul trecerii de la muzica tonala la cea atonala. Daca sosesti la teatru cu speranta (dorinta) de a fi emotionat (scos din indiferenta cotidiana care te macina reumatic si incalzit nitelus), te-ai ars! Emotia e la ani-lumina in spate: aici e moara fara capat a spaimei care nu mai poate striga si care-ti umple urechile cu cenusa.
Cum sa spui despre un asemenea spectacol ca-ti place sau nu? Mihai Maniutiu si Vava Stefanescu ar trebui sa te lecuiasca definitiv de pronuntarea prezumtioasa a unor judecati de gust. Dar parca vrea cineva sa se lecuiasca?… Ca atare, ma bucur teribil ca nu „mi-a placut“.