OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Caldura dintre standuri, pretul mare al cartilor (in ciuda reducerilor „de tirg“), lansarile de carte (unele, simpatice – altele, calcatoare pe nervi), autografele, premiile ASPRO si AER, berea in Laptaria lui Enache sau pe terasa care se numeste inca „La Motor“, cu toate ca mesele cu motoare sub ele au fost scoase de citiva ani buni din dotare – iata citeva puncte obligatorii intr-o eventuala schema a Tirgului International de carte Bookarest. Nu de schema vizibila si aproape neschimbata, de la an la an, imi propun sa ma ocup in aceste rinduri, ci de citeva „mistere“ si anomalii care, ele, sint in fiecare an altele si adesea scapa vederii inocentului cumparator de carte...


Libraria din mijlocul curtii

Traseul obisnuit, pentru vizitatorii tirgului, a fost: intrarea de linga casa de bilete a Teatrului National – liftul pina la etajul III – parcurgerea etajului III, incepind de la standurile Paralelei 45 (dreapta) si ale Observatorului cultural (stinga) – scarile de la celalalt capat al culoarului central – standurile de la etajul IV. Urmind acest traseu, vizitatorul obisnuit a avut, pe toata perioada Tirgului, prilejul sa cumpere, de la un stand pozitionat pe culoarul central, carti anuntate pompos drept „Cele mai vindute carti Humanitas“, dar aparute – surpriza! – la diverse edituri, cum ar fi RAO, Univers Enciclopedic &IRI, Editura Enciclopedica etc. Mai mult decit atit, daca vizitatorul continua traseul amintit mai sus, avea prilejul sa constate ca editurile mentionate aveau, ceva mai incolo, standuri proprii, la care vindeau aceleasi carti cu o reducere de 15-20% – care nu se aplica, fireste, si volumelor din fondul „celor mai vindute carti Humanitas“; astfel incit, de exemplu, nefericitul cumparator al Istoriei Romanilor scoase de Academia Romana (volumele V-VIII, Editura Enciclopedica), la pretul de 2.300.000 lei, putea sa se scandalizeze inutil la constatarea ca, la standul editurii respective, aceleasi volume costau numai 1.850.000.

De fapt, nu e nici un mister la mijloc. Standul cu „cele mai vindute...“, unde ar fi trebuit sa se vinda, umbla birfa prin Tirg, volume din Seria „Humanitas Educational“, a fost transformat de Editura Humanitas (speram ca fara acordul organizatorilor Tirgului...) in librarie Humanitas.
Editura RAO, care a incercat o „lovitura“ similara (deschiderea unei librarii RAO, e drept, nu pe „teritoriul“ Tirgului, ci la parterul cladirii Teatrului National – cu usa de acces in holul cu lifturile –, chiar cu ocazia Tirgului de carte), a fost impiedicata sa-si puna in aplicare intentia. Editura Humanitas insa, care are, nu-i asa, un director de o probitate morala dincolo de orice discutie, si-a deschis o librarie (lucru nemaivazut la un tirg de carte, pina acum), chiar in... mijlocul curtii. Nu stim daca regulamentul Bookarest-ului permite asa ceva – gestul reprezinta, in orice caz, cel putin o lipsa de fair-play in ingrijorator contrast cu imaginea publica a domnului Gabriel Liiceanu.
Misterioase sint caile Tirgului...


Intilniri nefericite

…sau de ce e de dorit sa citesti cartile unora fara sa-i vezi vreodata la fata. Mai ales daca esti de o anumita virsta si de acel sex.
Din fericire, majoritatea autorilor prezenti la Tirg ofera cititorilor lor numai autografe, nu si mostre de personalitate; daca nefericitii cititori ar avea prilejul sa poarte, in plus, o conversatie amicala cu cei ale caror carti le populeaza rafturile bibliotecii, vinzarile de carte ar avea mari sanse sa scada vertiginos.
X, scriitor cunoscut, crede ca a-i adresa unei persoane pe care ai cunoscut-o in urma cu 20 de minute, in mijlocul unei discutii (pe terasa, cu mai multa lume) despre cu totul altceva, intrebarea „Domnisoara, ce faci diseara“ (atentie la superba alaturare a formulei de politete cu verbul la persoana a doua singular – caci in aceasta tara ne tutuim cu totii, nu-i asa?) este o mostra de esprit. Trecem peste faptul ca „poanta“ e, scuzati, obsoleta; dar daca cineva si-ar pierde vremea sa-i explice personajului ca atitudinile de acest gen au drept conotatie faptul ca femeia este o creatura etern si neconditionat disponibila, ceea ce constituie o insulta – asta nu l-ar fi convins decit ca specia feminina e adesea isterica.

Y, autor altminteri inovator in domeniul istoriei artei, crede ca de anumite lucruri nu e voie sa te legi, referindu-se la „terfelirea colindelor romanesti“ de catre Ada Milea in particular si la sentimentul religios romanesc in general; contrazis de o tinara persoana, devine patronizing, o bruscheaza verbal si isi completeaza interventia cu comentariul „ideologic“ care urmeaza: „Lasa, ca fetele astea trebuie asa, din cind in cind, violate putin“. In traducere libera, nu e voie sa glumim cu chestiuni de principiu (i.e. credinta omului), dar dintr-o data orice „licenta“ e permisa cind e vorba de banale, triviale chestiuni individuale (i.e. integritatea fizica si psihica a omului – asta admitind, desigur, ca si femeia e om). Este firesc, in fond, ca dreptul individului sa le apara unora ca fiind subordonat unor principii mult mai „generoase“, dar si mult mai abstracte, cum ar fi valoarea autoritatii virile sau autoritatea valorilor fara-drept-de-apel. Comentati?!


La cine se mai roaga Dumnezeu

Ultima isprava a deosebit de valoroasei tinere scriitoare Chris Simion, careia nu se stie precis cine se da atit de ceasul mortii sa-i cistige un loc in cultura romana (de cind cu conducerea Sararu, i se monteaza chiar piese pe scena Nationalului bucurestean!), este piesa de teatru In fiecare seara, Dumnezeu se roaga la... mine, prezentata (ca aveau, ca n-aveau chef) celor care populau la inceput amintita terasa, simbata (penultima zi de Tirg), asa, mai catre seara. Sint convinsa ca, spre fericirea lor, cei mai multi dintre cititorii Observatorului cultural nici n-au auzit de Chris Simion. Pentru necunoscatori, deci: „operele literare“ ale acestei artiste se compun, cam de la primul rind tiparit (precoce, in adolescenta) si pina astazi, din panseuri evoluind de la stadiul de melancolisme de buzunar la un plicticos conformism al nonconformismului pe care unii colegi ai mei de generatie, din cine stie ce motive, incearca sa-l faca sa treaca drept arta – altfel spus: contestatie de dragul de a contesta, limbaj dur pina la obscen din motive strict de vizibilitate (fara justificare la nivelul constructiei textului), si, ici-colo, pentru cit mai mult contrast, cite o „blasfemie“: de control. Astfel ca pe scena in aer liber de pe terasa fara motoare s-au putut viziona, simbata, „calugarite“ facind strip-tease si pastrind, in final, basmaua de pe cap si un negligé negru cu chilotei rosii. O splendoare, pentru amatorii de lenjerie de la turci. Mai mult, piesa prevedea un fel de improvizatie cu caracter interactiv, in care spectatorii erau interpelati in fel si chip, doar-doar se va obtine vreo reactie. Spectacolul fiind de proasta calitate, textul de asemenea, spectatorii s-au simtit, fireste, insultati, intentia artistica pierzindu-se pe undeva, printre banalitatile protestatare de genul „Prostilor, credeti din lasitate“ si miscarile de scena dorit erotice, dar suficient de nefericite.