OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dan Brown
Codul lui Da Vinci
Traducere de Andreea Badescu, Editura RAO, Bucuresti, 2004, 480 p.

Codul lui Da Vinci (Codul Da Vinci, intr-o traducere mai potrivita) e o carte bine vinduta. Nu e nici literatura, nici roman documentar, nici studiu teologic si nici macar o declaratie de iconoclastie la adresa catolicismului. E o carte care utilizeaza din plin mecanismele scrierii de succes, un subiect la moda, tehnica suspansului si mecanismele policier-u-lui american post-agathachristian si care, atingind o tema foarte sensibila pentru Biserica crestina, mai ales cea occidentala, ereziile precanonice, a stirnit un val de reactii de autoaparare si o bogata literatura secundara in siajul epigonic al unui succes de librarie.

Erezia despre care vorbeste Dan Brown spune ca Iisus a trait pe pamint ca om, iar Maria Magdalena, departe de a fi o prostituata, a fost sotia lui si unul dintre apostoli. Ca si Iisus, si Maria Magdalena erau urmasii unor familii regale, iar uniunea dintre ei, din care s-a nascut o fata, a dus mai departe aceasta linie nobiliara, din care se trage dinastia Merovingienilor, , ca Sfintul Graal, care-a purtat singele lui Christos, este de fapt pintecele Mariei Magdalena, si tot ea, si nu Petru, este cea careia Mintuitorul i-a incredintat misiunea construirii Bisericii Sale. Din acest punct mai departe, in romanul lui Brown isi fac locul conspiratii, urmariri, specialisti in criptografie, speculatii despre simbolistica picturii lui da Vinci, organizatii religioase secrete, reale sau mai putin, dar foarte asemanatoare cu societatile, la fel de secrete, din Harry Potter, cavalerii Templieri, muzee, biserici, familii reunite… si inevitabila poveste de dragoste emergenta.
Referintele lui Brown sint multiple, iar el isi face un fel de titlu de glorie auctoriala din a le da, de cele mai multe ori doar dintr-o irepresibila fascinatie pentru detaliul savant-picant: sint descrieri ale galeriilor din Luvru, povestea detaliata a piramidei, trimiteri despre Mitterrand, istoria unor picturi celebre ori a catedralei Westminster Abbey si obositor de multe altele.

Un fel de stiati ca…: 25 decembrie e si sarbatoarea lui Dionis?, discul solar al zeilor egipteni a devenit aureola sfintilor?, Cina cea de taina a lui da Vinci a fost curatata si restaurata in forma initiala in 1954? s.a. Principala lor functie: confortul dat de eruditie si iluzia verosimilitatii, daca nu a veridicitatii.
Pentru ca, fara sa aiba nici pe departe suflul Numelui trandafirului si dincolo de trimiterile ei la fapte, Codul lui Da Vinci este o iluzie, bine alimentata, in mintea cumparatorilor/cititorilor ei, de avintul New Age al ultimelor decenii, de feminism, pasiunea pentru conspiratii si lipsa de informatie privitoare la erezii si istoria crestinismului. E foarte adevarat, canonul crestin s-a format prin negociere (in cadrul sinoadelor si conciliilor), de-a lungul secolelor, intr-o vreme in care nici unul dintre cei care-l cunoscusera direct pe Mintuitor si invataturile sale nu mai traia.

Unele dintre versiunile interpretative au fost acceptate, altele, respinse si considerate eretice – asa s-a intimplat cu erezia unitariana a episcopului alexandrin Arius (care credea intr-o singura natura, umana, a lui Iisus), excomunicat de conciliul episcopilor de la Alexandria, cu monofizismul (alta erezie egipteana, care proclama natura – physis – unic divina, de la bun inceput, a lui Christos), o credinta suficient de puternica pentru a supravietui succesivelor schisme pina in ziua de azi (Biserica Ortodoxa armeana e monofizita), sau cu erezia catara, persistenta pina in Evul Mediu tirziu. (De altfel, Brown atinge in treacat si acest subiect, vorbind despre adoratia trubadurilor pentru divinul feminin, care, insa, e traditional considerat a fi Fecioara Maria, nu Maria din Magdala.) Si, cum Biserica s-a ferit, din ratiuni de netulburare a credinciosilor (care trebuie sa creada, nu sa cerceteze), sa vorbeasca detasat despre tulburarile istoriei ei, descinderea unui Dan Brown pe astfel de sensibile tarimuri a nascut valuri de surpriza, fascinatie si, in doze grave, otarala fundamentalista. Dind, in paralel, multa apa la moara celor nemultumiti de politica Vaticanului referitoare la femei.

Sintem o societate globala orbita de teoriile complotului (sa nu uitam cum, de curind, o coplesitoare majoritate a concetatenilor nostri au raspuns, la o intrebare despre autenticitatea rapirii ziaristilor din Irak, cu convingerea ca „ne iau de fraieri“), iar Dan Brown (altfel, profesor de engleza si licentiat in istoria artei) o stie prea bine, de vreme ce toate cartile lui exploateaza aceasta tema. Prea putin conteaza, pentru cititorul care nu-si permite luxul verificarii unor asemenea amanunte (si nici
n-ar avea de ce s-o faca, de vreme ce crede in fictiune), ca apostolul din dreapta lui Christos, in Cina… lui Leonardo, nu e o femeie, ci Ioan Evanghelistul, cel mai tinar dintre ei si aproape mereu reprezentat fara insemnele masculinitatii, ca Staretia de Sion nu e o confrerie multiseculara, din vremea cruciadelor, ci un soi de club fondat in anii ’50, fara vreo legatura cu ordinul Templierilor, ca Opus Dei nu e o secta si cu atit mai putin o biserica… Ceea ce conteaza e ca mimeaza autenticul, speculind tipul de informatie de senzatie dupa care homo internauticus se da in vint. De fapt, cam asta si numai asta e, de la un capat la altul, Codul lui Da Vinci: o poveste spectaculoasa, desi fara substanta, cu personaje-fantosa (la origine, tipul de erou de roman politist patentat de Elizabeth George, de unde Brown pare sa-si fi luat si modelul de lord englez pasionat de tehnica si mistere), cu secvente de suspans construite aidoma thriller-elor hollywoodiene si rasturnari de situatie asijderea… O lectura usoara, placuta, de omorit timpul, iar nu convingerile despre lume, arta si religie…