OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Stephen King
Misterul regelui. Despre scris
Traducere de Mircea Pricajan
Editura Nemira, Bucuresti, 2007, 288 p.

Cartea lui Stephen King despre scris a fost una dintre cele mai asteptate aparitii editoriale ale anului: si ma refer aici nu numai la impatimitii sai fani, ci si la simplul cititor care ar vrea sa stie ce magii face domnul King pentru a obtine, pentru fiecare nou roman, tiraje astronomice.
Odata ce, insa, ai trecut de aceasta curiozitate si Stephen King iti spune ca nu foloseste nici cozi de sopirla, nici ochi de sarpe in secretul amestec nascator de succes, cartea devine realmente interesanta: atit biografia lui King, cit si sfaturile de bun-simt pe care le da tinerilor scriitori creioneaza imaginea unui profesionist care le-a incercat cam pe toate la viata lui si a ramas fidel literaturii, in ciuda nenumaratelor catastrofe carora le-a supravietuit.

„Hai sa lamurim un lucru chiar acum, bine? Nu exista Depozitul de Idei, nici Centrala cu Povesti, nici Insula Bestsellerurilor ingropate: ideile pentru povestile bune par sa vina literalmente din nimic, iti cad in poala din senin. Datoria ta nu e sa gasesti aceste idei, ci sa le recunosti atunci cind se arata.“
Stephen King a fost una dintre obsesiile mele adolescentine: am inceput cu Carrie, am trecut apoi la Christine, la Misery, Shinning, apoi... Nemira „a luat o pauza“ de citiva ani, asa ca am inceput si eu sa uit de maestrul King, lucru la care a contribuit si snobismul inerent tinarului student la Litere... Totusi, undeva, intr-un colt al memoriei, n-am putut sa scap de amintirea orelor in care devoram, pur si simplu, ceea ce acum nu-mi mai e jena sa numesc „un roman exceptional“, adica Misery.

Pentru un asemenea cititor, cartea de fata e o mina de aur. N-am stiut pina acum despre anii de saracie cumplita ai lui King (de exemplu, perioada in care lucra la o spalatorie de rufe: „Albiturile de spital erau si mai rele. Vara, si acestea fojgaiau de viermi, care se ospatau in schimb cu singe, nu cu carne de homar si suc de moluste. Hainele, cearsafurile si fetele de perna considerate infecte soseau inchise deja in ceea ce noi numeam «saci de ciuma», care se dizolvau atunci cind ii atingea apa clocotita; singele insa nu era considerat in zilele acelea un pericol deosebit.“), despre perioada de alcoolism combinat cu dependenta de droguri (extrem de haios pasajul in care marturiseste ca in acea perioada a scris carti foarte bune despre care a aflat mult mai tirziu, cu surprindere) sau despre aventura publicarii primului roman. Asta e partea care va satisface curiozitatea fanilor, parte intitulata, cu o modestie pe care ar putea-o invata multi scriitori romani, CV...

O a doua parte, numita „Trusa cu scule“, va lua la puricat cam fiecare element, fie el practic ori „inefabil“, al activitatii „divine“ a scrisului: „Ma apropii de miezul acestei carti cu doua teze, amindoua simple. Prima este ca scriitura buna consta in stapinirea elementelor fundamentale (vocabular, elemente de stil) si apoi din umplerea nivelului al treilea al trusei cu uneltele potrivite. A doua e ca, desi este imposibil sa faci dintr-un scriitor prost unul competent si desi este la fel de imposibil sa faci un scriitor excelent dintr-unul bun, este totusi posibil, cu multa munca grea, dedicare si ajutor din partea altora, sa faci un scriitor bun dintr-unul doar competent“. Nu-i asa? Nu va ia prin surprindere simplitatea abordarii, naturaletea folosita de acest profesionist al scrisului? Va lipseste cumva discutia despre (sau macar aluzia la...) genialitate? Va deranjeaza pozitionarea scrisului printre mestesuguri?

Ei bine, toate astea il lasa rece pe Stephen King, care se considera un scriitor exceptional si care nu pregeta in a recunoaste ca deasupra lui se afla figuri cu care n-ar indrazni vreodata sa se compare: „Deasupra noastra, a tuturor, sint cei din categoria Shakespeare, Faulkner, Yeats, Shaw si Eudora Welty. Ei sint geniile, accidentele divine, inzestrati intr-un mod ce depaseste puterea noastra de intelegere, daramite de egalare“.
Ei bine, o a treia parte a cartii o constituie povestea deja legendarului accident de masina suferit de Stephen King in 1999, din care a scapat cu viata aproape printr-o minune. Este, cred, capitolul cel mai incarcat emotional – daca n-as fi cunoscut din presa detaliile accidentului, as fi crezut ca citesc un capitol de roman semnat Stephen King.

Una peste alta, cind te apropii de King descoperi un tip cu un uimitor simt al masurii, un adevarat profi care tine neaparat sa alunge norii mistici (si artificiali) pompati de scriitori in jurul meseriei lor. King abordeaza scrisul ca pe un mestesug, unul nobil, intr-adevar, insa lipsit de „misterii“ accesibile doar initiatilor. Practic, totul pare atit de simplu, incit iti vine sa te apuci de scris, dupa reteta: „Ceea ce urmeaza e tot ce stiu despre cum sa scrii fictiune de calitate. Voi fi cit mai concis posibil, pentru ca timpul vostru e valoros si la fel e si al meu, si stim bine cu totii ca orele pe care le petrecem vorbind despre scris sint ore pe care nu le petrecem chiar scriind. Voi fi cit mai optimist posibil, pentru ca asa-mi sta in fire si pentru ca iubesc meseria asta. Si vreau s-o iubiti si voi.
Daca vreti sa fiti scriitori, trebuie sa faceti doua lucruri mai presus de orice: sa cititi mult si sa scrieti mult. Nu exista nici o cale ocolitoare, cum nu exista nici o scurtatura“.

Apropo de partea cu „cititul mult“, imi vin in minte foarte multi scriitori romani premiati de USR care au scris mai multe carti decit au citit vreodata. Si sa te fereasca sfintul de vreo discutie pe tema creatiilor respective, ca nu vei scapa de aparitii ale sfintului porumbel alb care le-a dictat romanul intr-o noapte furtunoasa de insomnie si alte asemenea interventii divine, manifestari ale lui mysterium tremendum...