Elena Udrea a preluat o idee lăudabilă
a vechiului Executiv cu privire la încurajarea turismului
autohton, promovînd Ordonanţa tichetelor de vacanţă. Dar ce
se ascunde în spatele unei afaceri de aproximativ două
miliarde de lei rămîne o enigmă. Conform noului act normativ,
angajatul poate beneficia de un bonus de vacanţă. Pentru cei
neobişnuiţi să pătrundă în adîncimea subiectului,
mărinimia Guvernului e un şirag de perle. Ce mai contează că e
gros şi plin de lipoame gîtul antreprenorului român din
turism. Încă de la început trebuie ştiut că tichetele
nu cad din cer. Fiecare angajat este obligat – conform OUG – să
consimtă în scris că va cotiza lunar, cel puţin patru luni
(maximum, unsprezece), în limita a aproximativ 25% din salariul
minim pe economie şi a maximum 100%, în vreme ce o sumă cel
puţin egală – sau mai mare – este plătită şi de angajator la
fondul pentru tichete de vacanţă. Contribuţiile sînt scutite
de taxe. Salariatului i se va deduce suma din impozitul pe venitul
global, iar angajatorului, din impozitul pe profit. Tichetul de
vacanţă nu este un dar guvernamental, ci un instrument de plată
finanţat în comun atît de către angajat, cît şi
de către angajator. Şi asta dacă ei cad de acord printr-o
negociere directă sau printr-una intermediată de către sindicat.
Adică, la un venit de 1.000 de lei, venitul minim al unui salariat
cu studii superioare, angajatul trebuie să plătească cel puţin
aceeaşi sumă (1.000), în decurs de patru luni, pentru a primi
de la angajator tot 1.000. Aşa „şi numai aşa“ va beneficia la
vară de un tichet de 2.000 de lei – în reţeaua agreată, nu
oriunde.
În condiţiile unui an în
care firmele private nu se gîndesc la cîştiguri, ci la
supravieţuire, e greu de crezut că vreun S.R.L. sau vreun S.A., cel
puţin la începutul acestui an încercat economic, va fi
dispus să participe la „jocul“ naţional al finanţării
turismului autohton. La ora asta, directorii nu ştiu ce profit vor
avea. În cazul în care nu se întrevăd cîştiguri,
banii pe tichetele de vacanţă vor îngroşa pierderile în
balanţa companiilor. Aceste sume au fost gîndite ca bonusuri
din partea angajatorilor, dar cum la majoritatea actorilor din
domeniul privat nu există astfel de gratificaţii, e greu de crezut
că vreun manager ar fi de acord să-şi stimuleze angajaţii în
acest fel.
Dacă într-o companie există 100
de angajaţi cu un salariu mediu de 1.000 de lei, atunci efortul
financiar al acelei companii ar fi de minimum 100.000, adică de
30.000 de euro. Ce firmă este dispusă să investească acum şi
să-şi recupereze banii la anul? Majoritatea managerilor se gîndesc
de unde să onoreze contractele de muncă, să-şi plătească
furnizorii de utilităţi, în nici un caz nu se gîndesc
la eforturi suplimentare.
Proiectul de lege a venit un pic prea
tîrziu. Într-un moment de criză, oamenii se gîndesc,
precum investitorii, la supravieţuire, în nici un caz la
investiţii pe termen scurt. Cînd fluieră vîntul prin
conturi, gîndurile nu prea zboară spre vacanţe. Mai mult,
românii nu au fost învăţaţi să pună la ciorap iarna
ca să cheltuiască vara – poate doar în comunism, cînd
mersul la munte sau la mare era un lux.
În aceste condiţii, fondul
pentru tichete de vacanţă va fi alimentat în cea mai mare
parte de sectorul bugetar, tocmai de acolo unde Guvernul Boc a
proclamat reducerea cheltuielilor. Dacă e să luăm cu titlu de
adevăr statisticile oficiale care spun că există aproximativ un
milion de români angajaţi la stat, plătiţi din bugetul
administraţiei centrale sau locale, şi dacă punem la socoteală
companiile şi societăţile naţionale, atunci businessul din
turismul autohton s-ar bucura de o infuzie neaşteptată de peste
jumătate de miliard de euro, în condiţiile în care, în
2008, a obţinut un in come record de un miliard de euro. Deci o gură
de oxigen. Unde se vor duce banii? Cine va beneficia de pe urma
acestei prevederi guvernamentale? Tot actul normativ ne lămureşte:
„prestatorii de servicii agreaţi şi care fac parte din reţele“.
Întîmplător apare cuvîntul „reţele“? Gurile
rele ar spune că în spatele iniţiativei politice a doamnei
Udrea ar sta lanţurile de hoteluri ale soţului ei Dorin Cocoş, dar
propunerea actului normativ a plecat de la Bogdan Hossu, preşedintele
Cartelului Sindical Alfa, în vechea guvernare, taman după ce a
fost „cadorisit“ de Tăriceanu cu niscaiva proprietăţi ale
fostului UGSR, în valoare de vreo 200 de milioane de euro.
Poate că termenul „reţele“ apare aici pentru că sindicatele au
ajuns mai degrabă nişte sereleuri decît nişte uniuni de
apărare ale sindicaliştilor. Cert este că micul antreprenor din
turism nu va avea acces la aceşti bani, se va linge pe bot după ce
a votat Guvernul Boc.
Prin actul guvernamental se va
transfera extrem de abil, curat legal, din buzunarul statului în
cel al proprietarilor de reţele, o sumă ameţitoare pentru un om
normal: jumătate de miliard de euro. Puţine sînt reţelele
din turism care deţin standardele de calitate şi sînt
agreate. Deci, jumătatea de miliard se va împărţi la puţinii
investitori din turism. Care este efectul? Preţurile se vor mări,
ceea ce strică planurile de viitor ale turiştilor fără acces la
sistemul de tichete. Şi aşa preţurile din turismul românesc
erau prea mari pentru calitatea precară a serviciilor. Ceea ce nu am
înţeles este cum îşi construiesc proprietarii de
hoteluri business-planurile, în condiţiile în care ei
practică preţuri uneori mai mari decît în Occident şi
îşi plătesc salariaţii ca-n Orient. Un mare gînditor
al managementului modern, Peter Drucker, avea să pună în
practică teorema potrivit căreia cea mai importantă investiţie
este aceea făcută în oameni. Patronii autohtoni nu au înţeles
că tunurile nu duc la atragerea turiştilor străini atît de
rîvniţi de „reţele“. Nu poţi cere bani şi să oferi
nervi. Nu te poţi compara cu marile staţiuni de agrement din lume
cînd nu ai un teren de golf, un parc de distracţii sau
servicii conexe. Cel puţin o jumătate de miliard de euro va îngroşa
punga unor mari magnaţi din domeniu, fără să se simtă ceva
schimbări în peisaj. Turismul modern e un ansamblu de
servicii. Dacă nu deţii cele colaterale, degeaba ai jacuzzi şi
teren de golf „inside“. Afară e vopsit gardul, înăuntru e
leopardul!
Pe termen lung, turismul – ca
ansamblu – nu prea are de cîştigat. Noul ministru al noului
Minister al Turismului se gîndeşte să investească o sumă
colosală în brandul turistic românesc. E vorba de vreo
70 de milioane de euro, conform surselor ziariştilor. Dar dacă nu
ai căi de acces, drumuri bune, aeroporturi, locuri de distracţie,
curăţenie şi spaţiu nepoluant, degeaba investeşti în
imagine. Turiştii occidentali nu merg în deşert să
cobzărească doar în oaze, mai vor în plus să
călărească nişte cămile, să mai cunoască tuaregi, să viziteze
moschei, să facă scuba diving. Dar cînd la noi se pune taxă
şi pe aer, un surfing la Mamaia e mai scump decît la Ibiza,
iar chiria unui şezlong e mai mare decît la Barcelona –
totul miroase a praf de stele.
Iniţiativele lăudabile pot să se
întoarcă precum un bumerang. Piaţa întotdeauna
reacţionează altfel decît doreşte un sistem închis, în
care zumzăie interesul clientelar. O creştere necontrolată a
tarifelor ar duce la cîştiguri nemeritate pentru unii posesori
de reţele şi la pierderi pe termen lung pentru investitorii cu
suflet din turismul românesc.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters