Autor: Cele
patru-cinci volume de proză publicate de Dan Lungu înainte de
Cum să uiţi o femeie conturau imaginea unui bun prozator – atent,
riguros, echilibrat –, mereu egal cu sine, un tenace observator al
cotidianului postcomunist. Destins, ironic, lipsit de emfază.
Necalofil, dar cu un lăudabil control al stilului. Implicat în
micile-marile drame pe care le ficţionalizează, dar cenzurîndu-şi
întotdeauna subiectivitatea pentru a-şi păstra demnitatea
observatorului lucid, obiectiv, care vrea să vadă limpede şi să
înţeleagă. Şi proza sa scurtă, şi Raiul găinilor, şi
Sînt o babă comunistă! colectează, cu ajutorul sociologului
ce îl dublează pe scriitorul Dan Lungu, destine ale unor
personaje din categoria (cinic vorbind, pitorescă şi productivă
literar a) defavorizaţilor vieţii, a marginalilor, inadaptaţilor,
înfrînţilor, a debusolaţilor tranziţiei româneşti
postrevoluţionare.
Am
remarcat şi cu altă ocazie că, în buna tradiţie a
realiştilor de şcoală veche, proza lui Dan Lungu se sprijină pe
suportul solid al observaţiei directe, pe anchetă, pe documentarea
„la faţa locului“. Autorul în discuţie nu se cramponează,
precum unii contemporani ai săi, de argumentul (de la un punct
încolo sofistic) al nonechivalenţei dintre ficţiune şi
realitate pentru a-şi justifica eventuale neverosimilităţi ale
naraţiunii. Şi, de altfel, meticulos cum e, Dan Lungu nici n-ar
putea să accepte că naraţiunea realistă admite derapaje în
zona neverosimilului, neconcordanţe, anacronisme ori detalii
insuficient motivate. Adecvat în raport cu propriul proiect, în
raport cu formula pentru care a optat, acest autor se obstinează
totodată în a-şi adecva literatura la realitate. Dan Lungu
profesează, de fapt, o mistică a realităţii. Şi-a propus să
scrie despre conflictele vieţii de zi cu zi, despre oameni şi fapte
ce-şi găsesc corespondentul în realitatea banală; şi, în
acord cu acest deziderat, îşi construieşte naraţiunea făcînd
în permanenţă proba supunerii literaturii faţă de real.
Sursele
„inspiraţiei“ sînt uşor de identificat: de pildă, pentru
Sînt o babă comunistă!, cîteva interviuri sociologice
cu diverşi oameni care au muncit în întreprinderi
comuniste înainte de 1989. În ceea ce priveşte ultima
carte, Cum să uiţi o femeie, autorul povesteşte fără nici un
înconjur (în mai multe interviuri, însă cel
acordat Alinei Purcaru pentru Cotidianul mi-a reţinut cu deosebire
atenţia) cum s-a documentat, cum a avut grijă să-şi confrunte
propriile observaţii cu cele ale altora şi să testeze, pe măsură
ce scria romanul, verosimilitatea unor opţiuni epice. Lucrînd,
bunăoară, la construirea unui personaj feminin, Marga, care
povesteşte pe cîteva zeci de pagini frînturi din
biografia ei, prozatorul e conştient că „pericolul de a falsa e
destul de mare“. Aşa că, „după ce am terminat manuscrisul,
l-am dat spre lectură unor persoane de gen feminin“. Peste tot pe
unde se duce, autorul poartă cu sine, simbolic, un caiet de
însemnări, furînd din realitate conversaţii,
confesiuni, situaţii, personaje... Să nu se înţeleagă de
aici că Dan Lungu este un mimetic lipsit de inventivitate! Pur şi
simplu, e o evidenţă de bun-simţ – din păcate, mulţi uită
asta – că nu există ficţiune realistă convingătoare acolo unde
observaţia directă şi experienţa (extraliterară) sînt puse
între paranteze.
O neaşteptată mărire a mizei
În
Cum să uiţi o femeie, Dan Lungu nu se abate de la proiectul şi de
la poetica pe care tocmai le-am schiţat, dar măreşte în mod
neaşteptat miza. Observaţia capătă adîncime, psihologicul –
pus în umbră pînă acum de social – dobîndeşte
mai mult relief, complexitatea naraţiunii sporeşte, procedeele se
diversifică. Nu în cele din urmă, autorul începe să se
intereseze de teme şi de subiecte cărora pînă de curînd
nu le acordase prea mare atenţie. Orice s-ar spune, sînt teme
care dau adîncime prozei – fireşte, cînd sînt
abordate inteligent. Oricît de bine ar scrie un prozator, dacă
se mulţumeşte să ruleze la nesfîrşit exclusiv imagini
„minimaliste“ ale cotidianului nespectaculos, şi care nu trimit
spre un „altceva“ mai subtil, nu are şanse să depăşească un
(bun) nivel mediu. Proza de pînă acum a lui Dan Lungu părea
că se înrudeşte, pe departe, ca atmosferă (şi din
perspectiva interesului pentru destinele „oamenilor de prisos“),
cu proza rusă. Îi lipsea însă o anumită vibraţie, o
anumită tensiune, care să facă înrudirea mai vizibilă.
Această „vibraţie“ provine, în proza rusă, din obsesia
unei problematici a credinţei – chiar şi atunci cînd
credinţa e de semn negativ. Prozator cu bune intuiţii, Dan Lungu
trebuie să fi simţit că proza sa nu ajungea în punctul în
care observaţia asupra realităţii se converteşte, netezist, în
reflecţie asupra general-umanului, iar înregistrarea unor
destine individuale are în subtext interogaţia asupra
Destinului.
În
sfîrşit, în cea mai recentă carte a sa, autorul are
curajul să păşească pe acest teren, nu uşor de abordat, al
problematicii credinţei. Pretextul epic e reprezentat de ancheta pe
care îşi propune să o întreprindă un jurnalist de la
Investigaţii, angajat al unui cotidian important, în legătură
cu o comunitate neoprotestantă locală. (În calitate de
sociolog, autorul însuşi a realizat o asemenea anchetă, ale
cărei date urmează să le publice curînd într-o carte.)
Părăsit, fără nici un fel de explicaţii, de femeia cu care
convieţuise un an şi jumătate, rămas pe drumuri după ce n-a mai
putut să-şi achite chiria locuinţei, nemulţumit de mediocritatea
slujbei sale, Andi, jurnalistul, se găseşte, în momentul cînd
intră prima oară în biserica adventistă unde vrea să-şi
înceapă investigaţiile, într-o stare de debusolare, de
marasm lăuntric. Ateu şi, în plus, crescut cu prejudecata că
„pocăiţii“ sînt oameni ciudaţi, exilaţi la marginea
societăţii, ziaristul porneşte la drum cu un bogat bagaj de
scepticism şi de ironie, obiectiv, lucid, sarcastic, fără a bănui
că întîlnirea cu adventiştii i-ar putea schimba,
într-un fel sau altul, viaţa. Andi nu va deveni un convertit
la credinţa creştină, deznodămîntul acesta ar fi fost, de
altfel – în ordinea epicului – facil, simplificator; cu el
se va întîmpla ceva mult mai complicat şi mai subtil: se
va converti la neliniştea celui care vrea să creadă şi nu poate.
Şi, în acord cu această nouă experienţă, va reflecta cu o
acuitate sporită la „felia“ de viaţă lăsată în urmă.
În perspectiva „generoasă“ pe care o deschide reflecţia
asupra inutilităţii propriei existenţe, suferinţa din dragoste
devine factice. În punctul acesta se sfîrşeşte romanul,
cu un „erou“ în derută, dilematic. Finalul abrupt conţine
virtualităţile unor interogaţii neformulate, din fericire, pînă
la capăt.
Două istorii dispuse pe două planuri alternante
Am
simplificat, evident, traseul mult mai complicat parcurs de scepticul
personaj din punctul în care nu-şi pune absolut deloc problema
credinţei pînă în momentul cînd i se revelează,
dacă nu chiar necesitatea credinţei, măcar imposibilitatea de a
mai scăpa de anumite întrebări neliniştitoare, odată ce ai
apucat să te gîndeşti la ele. Procesul „convertirii“ sale
e urmărit tacticos, cu acribie şi cu mare atenţie pentru
verosimilitatea înlănţuirii stărilor de conştiinţă.
Planul cel mai consistent şi mai incitant al naraţiunii este
acesta, al istoriei cu „pocăiţii“ pe care îi cunoaşte
Andi, nu acela, cumva mai previzibil, al poveştii de dragoste cu
Marga, femeia care a „dispărut“ lăsînd în urmă
doar un bilet? „Dragă Andi, am plecat. Te rog să mă ierţi!
Cîndva o să înţelegi.“ – şi o sumedenie de
amintiri. Povestea cu adventişti e compusă netezist, cu o
obiectivitate fără cusur. Două capcane îi stăteau în
faţă autorului: tentaţia de a carica siluetele şi caracterele
„pocăiţilor“, prezentîndu-le sub zodia grotescului,
şi/sau impulsul de a se ataşa excesiv de anumite personaje,
idealizîndu-le. Autorul rămîne însă neclintit în
atitudinea de ireproşabilă imparţialitate, nesacrificînd
complexitatea realităţii. Un personaj, prezbitul Set, are un relief
remarcabil. Ceilalţi pocăiţi, nu tot atît de complex
înfăţişaţi, sînt, în orice caz, extrem de
verosimili. Nu au nici figuri de habotnici, nici chipuri de apostoli
ai credinţei, sînt oameni veritabili, care se mişcă firesc
în spaţiul naraţiunii. Extraordinar este că imaginea lor nu
se construieşte distorsionat, prin contaminare cu permanentele
rezerve ironice ale personajului Andi, un „écart“ ironic
al naratorului faţă de personajul-„reflector“ corectînd
observaţiile acestuia.
Sînt,
spuneam, două istorii în Cum să uiţi o femeie, dispuse pe
două planuri alternante; în mod oarecum ingenios, întîmplările
dintr-un plan nu se desfăşoară concomitent sau relativ concomitent
cu acelea din celălalt plan, aşa încît, atunci cînd,
la sfîrşit, se strîng firele, se vede că povestea
„convertirii“ începe abia după ce povestea de dragoste s-a
încheiat; planurile alternează, dar nu interferează...
Singurul element comun: fundalul reprezentat de o lume – destul de
pitorescă – a gazetarilor. Istoria care o are ca pivot pe Marga,
personaj absent, e scrisă la persoana întîi, din
perspectiva lui Adi; cealaltă e o naraţiune la persoana a treia,
unde acelaşi Adi e un fel de „reflector“. Într-un plan
găsim istoria unei foarte apăsătoare singurătăţi, în
celălalt, istoria unei comunităţi şi a unei lumi în care
personajul s-ar putea integra. O privire autoscopică pe primul nivel
– aprofundarea unei psihologii constituind, iată, un alt element
de noutate în proza lui Dan Lungu –, o privire „de sus“,
obiectivă, pe al doilea nivel. Alternarea aceasta a interiorului cu
exteriorul, a subiectului cu obiectul are, se pare, şi un tîlc
mai ascuns în Cum să uiţi o femeie, nu însă într-atît
de ascuns încît să nu-i găsim, printre pliurile
textului, o încercare de indirectă teoretizare – într-o
scenă în care nişte adventişti speculează asupra
semantismului pronumelor personale şi asupra raportului individului
cu Dumnezeu pe care acest semantism îl implică:
„Paul
reveni. În opinia lui, cît timp omul nu-L descoperă pe
Dumnezeu, trăieşte într-o lume a lui eu, foarte săracă în
pronume. Trăieşte singur şi trufaş. Tu, el, noi, voi, ei aproape
că nu există, sînt nişte spectre fără personalitate,
insignifianţi servitori ai lui eu. Aşa se face că un astfel de om
nu se poate vedea ca pe el şi nu poate interacţiona cu un tu. E
stăpîn pe o insulă pustie. Abia cînd îl descoperă
pe El cu E mare celelalte pronume devin posibile, insula se
populează, începe să crească iarba şi să cînte
păsările. Numai după aceea eu se poate vedea ca el şi începe
să-l iubească pe tu, iar noi să devină o Biserică. Ioan întrebă
dacă omul creştin are un eu. În acest moment interveni Set.
Ideea lui era că, atît timp cît omul are libertate de
alegere şi, în consecinţă, voinţă, indiferent dacă este
creştin sau nu, înseamnă că are un eu. Numai că omul din
lume are un Eu cu E, iar creştinul un eu cu e. Trecerea de la E la e
se face prin El. (...) Atunci Paul spuse că, aşa cum înţelegea
el, atunci cînd El apare în viaţa lui Eu, povestea lui
Eu se transformă în cea a lui el şi apoi în cea a lui
eu“. Să descifrăm aici o mise en abîme a unei mistici a
creaţiei obiective?!...
Naraţiunea e densă, tacticoasă, complexă. Între volumele de proză ale lui Dan Lungu, romanul Cum să uiţi o femeie este, s-ar părea, cel mai reuşit.
RSS Feed
Newsletters