OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Imi place sa citesc scrisori de dragoste, nu din indiscretie ori din vreun soi de voyeurism „intelectual“; imi verific reactiile intime, vreau sa vad daca si idolii simt si fac ce fac eu acolo unde isi inchipuie ca nu-i vede nimeni. Vreu sa-i surprind cum se misca in textele lor, dezbracati de haine, cind n-au de ce si de cine sa se rusineze. Nu curiozitatea rapace a celui care se uita pe gaura cheii ma mina pe mine, vreau sa-mi vad slabiciunile confirmate si tot ridicolul care umanizeaza geniul, infinit mai mult decit sublimul. Asa m-am benoclat – precum Elfriede Jelinek din cabina unui Peep-Show vienez – la toate tinjirile si masturbarile depozitate in scrisori; si ce altceva poti sa faci intr-o scrisoare, cind ea nu e decit substitutul atingerii la care nu ajungi – orgasmul albastru pe hirtie, cind crezi ca poti insela distanta. Am devorat asadar pe nerasuflate corespondenta intima dintre Joyce si Nora, dintre Celan si Diet Kloos Barendregt, dintre Eminescu si Veronica, dintre Heidegger si Hanna Arendt, dintre Kafka si Felice Bauer sau Milena, si nici un geniu n-a fost in iubirea lui mai umilit, mai ingenuncheat, mai tiritor, mai pierzator si, de aceea, mai maret in proiectia lui umana decit Kafka.

Si, iata, acum parcurg scrisorile de dragoste dintre septuagenarul Cioran si tinara profesoara de origine germana Friedgard Thoma in propria mea traducere. Cartea acestei corespondente, Pentru nimic in lume (Um Nichts in der Welt), am citit-o pentru prima oara acum vreo doi ani, la putin timp dupa aparitia ei in Germania. Atunci am avut destule rezerve. Pe de-o parte m-am simtit frustrata – in aceste scrisori nu am intilnit inaltimea spiritului cioranian, nici inconfundabila lui singularitate din cartile care altadata ma dusesera in pragul perplexitatii si al nebuniei. Acest filozof-poet – nu-l pot alatura din acest punct de vedere decit lui Nietzsche –, care in planul spiritului se detasa net de tot ce citisem eu pina la el, in planul sentimentelor se misca in zona ingusta si total nespectaculoasa pe care o frecventeaza, fara exceptie, toti indragostitii adevarati ai acestei lumi.

(Nu stiam, la prima lectura a scrisorilor, ca tocmai acest „loc comun“ in trairea sentimentelor aduce geniul mai aproape de pamint, redindu-l carnii lui omenesti ca sa-l putem pipai si sa urlam: „Este!“.) Dar retinerea cea mai mare mi-a provocat-o insasi cea care a facut publice aceste scrisori, femeia iubita de Cioran, Friedgard Thoma. Nu este nimic neobisnuit in faptul ca ea a facut primul pas si i-a scris „idolului“. Celebritatile sint asaltate de scrisorile admiratoarelor. Nu este exclus ca admiratia pentru inaltimea spirituala – in acest caz fiind vorba de un filozof – sa-i fi creat tinerei profesoare de filozofie o stare confundabila cu iubirea. Si ce-i rau in asta? Chiar daca o face minata de un orgoliu excesiv, acela de a-si plasa numele pe acelasi palier ierarhic cu al idolului ei, poate ca tot o forma de iubire este. O insotire, poate chiar o contopire, nu?

Cind ii scrii unui om pe care il venerezi comiti o intruziune, iti inscrii numele in constiinta lui, devii prezenta in el fara sa-i ceri voie. In zona spiritului tot acest demers e firesc – chiar daca nu e gratuit – si poate capata aura unei idealitati. Ce m-a deconcertat insa in felul in care Friedgard l-a abordat pe Cioran a fost fotografia pe care i-a strecurat-o in plic alaturi de scrisoare: o femeie de treizeci de ani, o frumusete meridionala, foarte senzuala. Ce a urmarit Friedgard trimitindu-i filozofului septuagenar, de la inceput, aceasta fotografie? Intrebarea persista si acum, dupa ce am tradus cartea si multe din rezervele mele s-au estompat, pentru ca nuantele din text, pe care numai traducatorul le vede in cele mai mici amanunte, tradeaza cu necrutare mecanica sentimentelor. Indrazneala ultimei iubite a lui Cioran de a da in vileag mistuitoarea pasiune a celui imun la orice pasiune stirneste valuri de indignare aici si aiurea. Se invoca intinarea memoriei lui Simone Boué, partenera de-o viata a lui Emil Cioran.

Se invoca compromiterea geniului aruncat in gura lumii care striga: „Imparatul e gol!“. Cum e posibil ca spiritul a toate negator, care intr-o strafulgerare de-o clipa are revelatia vietii, sa-si darime singur mitul negarii construit cu obstinatie – „Reia-mi al nemuririi nimb/ Si focul din privire/ Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora de iubire“? – se intreaba adeptii ferventi ai marelui sceptic, care nu il pot accepta in ipostaza exaltata. Este interesant ca aceasta corespondenta controversata a gasit mai multa comprehensiune in rindul femeilor decit in cel al barbatilor. Si aici ma intorc la deceptia pe care am avut-o initial, neintilnind in scrisorile lui Cioran acea ascutime si originalitate a gindirii probata in aforismele lui. Iata zimbesc, parca-l vad pe Liiceanu spunindu-mi: „Nu cumva sinteti si dumneavoastra o «capra metafizica», doamna Iuga?“. „Ba da, sigur ca sint!“ Toate femeile cit de cit cultivate sint pina la un punct „capre metafizice“. Ele se simt mai atrase de spiritul unui barbat decit de trupul lui. Poate de aceea femeile pot iubi fara nici un efort barbati uriti sau batrini, ceea ce, inversind rolurile, e aproape de neconceput.

Femeile au nevoie de delicii spirituale, o bucatica din creierul iubitului pe care acesta le-o vira de citeva ori pe zi in gura e un omagiu adus inteligentei lor si ele se simt flatate. Nu pot trai fara asta. De aceea intelectualele capoteaza de multe ori in dragoste pentru ca o iubire spirituala pentru ele e mai durabila si mai rascolitoare decit una carnala, la indemina oricui. Ei, da, ne-ajunsul, mereu ne-ajunsul. In timp ce traduceam mi-a sarit in ochi o discrepanta frapanta intre fragmentele narative care ii apartin in exclusivitate lui Friedgard Thoma si scrisorile semnate de ea. Acolo unde se adreseaza cititorului neutru stilul ei tern, lipsit de vibratie, umorul comun, observatiile se fixeaza pe elemente exterioare, pitorescul e pe alocuri prea ingrosat. In scrisori vorbeste alta femeie. Fraza vibreaza, combustia vine din interior, remarcile sint originale, neasteptate, preferintele muzicale sau poetice dezvaluie gust si finete, scriitura e inspirata, abunda in referinte culturale, uneori cazind in pretiozitati regretabile… Pacat!

Cum se poate explica aceasta stranie discrepanta in scrisul aceluiasi om? Sa fie totusi un sentiment mocnit acolo in strafunduri, reminiscenta unei iubiri imposibile, intinse de-a lungul a doisprezece ani de viata, sau in acest schimb de replici Friedgard voia sa-si depaseasca „idolul“ ori macar sa fie la inaltimea lui? Iata o mostra de scrisoare absolut surprinzatoare: „Cind eram copil, imi imaginam ca toti oamenii de pe planeta sint legati intre ei cu fire nevazute. La cei ce se cunosteau firul se incorda si devenea mai rigid, in timp ce la cei care nu se vedeau niciodata raminea foarte lejer, legindu-i insesizabil. Cu cit firul se incorda mai tare, cu atit oamenii se cunosteau mai strins si mai sensibil (pina la rupere, la moarte)“ sau „da, dorul e mai mult decit patima pentru ca poarta in el presimtirea zadarniciei, in timp ce patima urmareste cu obstinatie tinta instinctului, fara sa se gindeasca la acel «de neatins»“. Dar nu e posibil ca un barbat sa-i inspire unei femei asemenea ginduri daca lichidul in vasele comunicante nu se ridica la acelasi nivel. Scrisorile lui Cioran, in schimb, sint mult mai banale.

El, fie ca isi clameaza sfisierile iubirii neimplinite, torturile geloziei, ii prescrie iubitei ceaiuri de plante si abstinenta, iar cind dorinta atinge paroxismul, urla ca un adolescent ca nu vrea altceva decit sa ramina toata viata „cu capul sub fustele ei“ sau cade in cliseul romantic al mormintului pe care sa-l imparta cu ea. Ciudate sint reactiile indragostitilor; iubirea inverseaza rolurile dupa un cod magic. Profesoara intra in culoarul poetului, poetul in culoarul comun al omului din viata, nu din carti. Nici nu stiu ce impresioneaza mai mult, dezbracarea lui sau imbracarea ei, directetea lui, care nu mai are nimic de pierdut, sau ocolisurile ei, care vrea ca si durerea sa-i fie frumoasa. Cochetaria lui Friedgard, impinsa uneori la limita frivolitatii, i-a pricinuit batrinului Cioran multa suferinta. Poate si pentru acest motiv barbatii din Romania sint atit de necrutatori cu nemtoaica oachesa care i-a sucit capul venerabilului lor compatriot.

Poate de aceea un scriitor, a carui opera o pretuiesc mult, isi varsa naduful in ocari vulgare, tipic romanesti, numind-o pe Friedgard „atirnica“ si incheindu-si tirada suburbana cu satisfactia unuia care rigiie dupa o masa copioasa: „dar tot a capacit-o, macar o data“. Ce saraci, ce goi trebuie sa fie acesti barbati care-si filfiie virilitatea ca pe-un steag cind reusesc sa „capaceasca“ o femeie. Saraca tara bogata in asemenea barbati. Corespondenta dintre Emil Cioran si Friedgard Thoma a intimpinat de la inceput nenumarate obstacole, unele tinind de clauze succesorale, de prejudecati, de pudibonderii, de false imperative morale etc. etc. etc. Cind am propus traducerea cartii la Editura Humanitas am primit un refuz categoric; la Polirom, raspunsul a fost acelasi.

Numai Samuel Tastet – francez, de! –, directorul Editurii EST, s-a batut ca un adevarat cocos galic si a reusit sa scoata o carte cu opt scrisori cenzurate prin hotarire judecatoreasca. Bine si asa! Bomba a fost lansata, sa vedem urmarile exploziei: victimele, salvatii, eroii…? O carte necontestata nu e o carte adevarata, o carte care nu irita e o prada usoara. Sint mindra ca am tradus cartea acestei iubiri imposibile, venite ca trezirea dintr-o moarte clinica – a fost darul meu, doar sint si eu o septuagenara, nu? Neprevazutul vine peste tine naprasnic ca un tsunami si te inunda de viata. Pentru ca viata frenetica a fost ce a trait Cioran in scurtul ragaz de lumina si umbra dinaintea intunecarii totale. Viata pe care a negat-o din rasputeri l-a zgiltiit la rindu-i; s-a razbunat si ea cum a putut, somindu-l s-o recunoasca.

- Studiu pentru Cioran
Nu-i o camera. O camaruta sub acoperis, neincapatoare pentru coate. Nu-i un pat, mai curind un culcus; deasupra fotocopia unui facsimil, despre care nu mai stie nimeni cine l-a scris sau l-a daruit. Nu e un calorifer, ci un rest de camin travestit cu ajutorul unui aparat. Nu e o biblioteca, e un haos de carti, stivuite intr-un rug. Nu e o masa de scris. O masa de bucatarie in centrul incaperii, daca se poate vorbi de un centru. Pe care ce-i drept nu se mai afla acel ciocan pomenit intr-unul din aforisme: dar inca de pe atunci am banuit ca masa lui nu putea avea o destinatie literara; de asta data pot enumera medicamentele impotriva racelii, mici pachete de vata, un dictionar gri german-francez, alte obiecte neidentificabile sau de care nu-ti mai amintesti. Sub masa o vitalitate surprinzatoare: sosete, nu neaparat pereche, fragmente de presuri, un rest de sfoara, poate un pantof. Un fotoliu gratios se sufoca sub imbratisarea unui maldar de haine. Unde lucrati? Daca chiar lucrez – atunci la masa. Dimineata. Unde meditati? Intotdeauna intins pe spate. Noaptea in pat. Unde traieste el? Pe rug. (Text publicat de Friedgard Thoma pe ultima pagina a volumului Un dialog, purtat de Cioran cu Gerd Bergfleth.)
Un posibil portret? Un ultim omagiu adus de Friedgard lui Cioran? S-o punem la zid pe aceasta femeie sau s-o iubim?