OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Eugen SIMION
Fragmente critice, III, Mit. Mitizare.Mistificare
Fundatia Scrisul Romanesc/Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1999, 392 p., 30000 lei


Al treilea volum de Fragmente critice de Eugen Simion este subintitulat, nu intimplator, Mit. Mitizare. Mistificare. Structurat in doua parti – Clasicii si oglinzile lor moderne si Mit. Mitizare. Mistificare – volumul lasa, de la primele pagini, o senzatie de déjà-vu. Caci paginile apartinind primei parti sint mai degraba fragmente decit critice; miza lor e istoria literara careia Eugen Simion i-a pus bazele inca din Scriitori romani de azi si care, ca orice istorie, se repeta. Revenind la fragmente, am fi inclinati sa credem ca ele sint miniaturi critice, efemeride in genul temelor lui Nicolae Manolescu; ele sint insa fragmente prin raportarea la opere mai vaste, din care par desprinse: sint tablouri de tip bio-bibliografic (si adesea hagiografic) despre autori preferati ai criticului, iar acestea, la rindul lor, sint alcatuite din… fragmente mai vechi sau mai noi scrise despre ei de Eugen Simion, de obicei in Caiete critice. Aspectul volumului este deci unul de mozaic.

Subiectivitatea istoricului literar e vizibila in primul rind din decupajul pe care acesta il opereaza in peisajul literar. Orice insistenta si orice omisiune devin astfel simptomatice pentru optiunea pentru un anumit tip de ideologie literara. Si daca lui Eminescu ii este consacrat cel mai vast capitol al primei parti (Eugen Simion insusi recunoaste existenta unui „complex Eminescu“ – „un complex pe viata, o tema eterna pentru criticul roman“), nici in privinta selectiei celorlalti autori discutati cititorul nu poate fi surprins. Caci „lista lui Eugen Simion“ nu s-a schimbat prea mult de-a lungul ultimilor ani: de la Vianu si Calinescu, trecind prin Tutea, Vulcanescu, Caraion si recent (re)descoperitul I.D. Sirbu, pina la Nichita Stanescu si Marin Sorescu.
„Oglinzile“ clasicilor nu sint, in ciuda titlului primei parti a cartii, din cale-afara de moderne; ele sint tot cele „clasice“, ale viziunii din Scriitori romani de azi via Caiete critice. Aspectele mai noi ale operei lor sint integrate in imaginea de ansamblu consfintita mai degraba de ochiul istoricului literar decit de cel al criticului. Desi autorul se vrea creator de canon, el este si un „conservator“ al canonului, al unei istorii de manual dupa care literatura se cere mai curind admirata decit discutata.

Partea a doua constituie, intr-un fel, contrapartida celei dintii. Daca prima parte contureaza o imagine hieratica a culturii (si a scriitorului), autorul nesuportind „blasfemiile“ reconsiderarilor critice, in cea de-a doua – de aceea mult mai vie – se duce lupta cu dusmanii acestui mod de a intelege cultura. E ca si cum, inchizitor blajin (care afirma: „imi plac oamenii care stiu sa-si stapineasca resentimentele, frustrarile, chiar daca nu reusesc totdeauna; important este ca incearca; cine cauta sa-si depaseasca complexele este deja in drum spre adevar si intelepciune“), Eugen Simion ar da un cod de legi sau o cheie fixa de lectura si apoi ar veghea la respectarea lor. Orice afirmatie care ar contrazice aceasta ordine de lucruri (ca in mai mult decit celebrul caz Eminescu) se loveste de intransigenta criticului.

Limita dintre mitizare si mistificare – destul de fragila oricum, mai ales in domeniul literar – este linia pe care o urmeaza demersul lui Eugen Simion intru apararea marilor mituri de eventualii demitizatori: „Vinatoarea de mituri este o actiune primejdioasa pentru ca miturile fac parte din identitatea culturala a unei natiuni“. Iata-ne in plin mit – si nu oricare, ci cel al „patriei in pericol“. Cine stabileste granita dintre mit si mistificare? Ce trebuie demitizat si ce nu? Exista subiecte tabu in acest domeniu; cel mai elocvent este, indiscutabil, Eminescu. Falsul dialog al autorului cu Mihai Cimpoi ii prilejuieste un nou acces de indignare patriotica la adresa „zeflemitorilor“ de la Dilema, care… se stie!
In aceeasi parte secunda a volumului, textele care denunta cel mai clar ideologia… culturala a lui Eugen Simion (si in acelasi timp o submineaza prin exces) sint: Sfaturi pentru tinarul critic, Mit. Mitizare. Mistificare si Ce-mi place, ce nu-mi place. Acesta din urma, intr-o formula experimentata de critic inca din Moartea lui Mercutio, dupa modelul Barthes, e imbogatit cu bruste accese polemice: „Nu-mi plac deloc elitistii care, pentru a fi pe placul unei Europe confuze, se leapada usor de miturile nationale si declara ca nu pot trai din cauza statuilor“; si dupa „imi place arta fantastica“, iarasi „elitistii“, care n-ar vedea in jur „decit dusmani pe care sa-i trimita la spinzuratoare si apolitici pe care ar voi, cu toata bucuria, sa-i vada bagati la racoare pe viata“.

Impresia generala este ca Eugen Simion „protesteaza prea mult“: el are aerul ca fiecare rind pe care il scrie trebuie sa fie o replica la ceva, o justificare a activitatii sale critice. Referirile la diferiti scriitori par simple pretexte pentru ca autorul sa-si aminteasca de cutare critic „elitist“, de manualele alternative sau de „vinatoarea de statui“, ceea ce-i prilejuieste accese de patetism dubios sau de furie nejustificata. Omisiunile care apar in analiza globala a fenomenului literar nu sint nici ele inocente (de exemplu, cei „citiva prozatori“ afirmati dupa ’89 ar fi, in opinia lui Eugen Simion, „Catalin Tarlea, Mladin, Bogdan Popescu, Razvan Petrescu, Horia Garbea, Daniel Banulescu“, iar cei din generatiile mai vechi care au continuat sa scrie ar fi „N. Breban, D.R. Popescu, D. Tepeneag“ ). Tendentiozitatea sau resentimentul (pe care de altfel le detesta) transpar adesea din cele mai nevinovate fragmente critice; tonul pasiv-agresiv dezvaluie o viziune maniheista, lumea culturala fiind impartita astfel in „buni“ si „rai“, in „elitisti“ si „apolitici“(!). In elanul sau justitiar, dorind sa concilieze aceste tendinte contrarii, Eugen Simion ajunge sa emita fraze contradictorii de genul: „literatura este un spatiu deschis, opera traieste estetic (avea dreptate Ralea) in masura in care intimpina sensibilitatea generatiilor noi de cititori… Asta nu inseamna ca marii scriitori trebuie supusi, sistematic, contestatiei publice, negati orbeste, demitizati… Revizuirile in lant si la foc continuu risipesc inutil spiritul critic si obosesc opinia publica… Cazul Eminescu este elocvent.“ Ramine insa de vazut daca aceasta fuga de teama demitizarii nu duce la noi mistificari.