OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Se spunea că României îi sînt necesari 20 de ani pentru a ajunge o adevărată ţară europeană. Se spunea că perioada tranziţiei, oricît de dureroasă, va recrea trăinicia şi valoarea uitată a poporului român. Se spunea că vom avea o puternică democraţie care să ofere chiar un model ţărilor din jur. Se spunea, de asemenea, că acest termen este prea dur şi că 20 de ani sînt prea mulţi. Mai avem circa 17 luni pînă la termenul-limită şi se pare că lucrurile nu merg tocmai cum ar trebui. Care este cauza? Porneşte aceasta din educaţie? Din economia subterană? Din incompetenţa administraţiei? Din delăsare, lene, ignoranţă şi deziluzie? Sau poate, aşa cum adesea ne place să sugerăm, din acţiunea unor forţe externe României care doresc să destabilizeze ţara şi să ne facă, eventual, sclavii lor. Cauza unei democraţii deficitare se regăseşte în toate acestea şi în cel mai important element – mita.

 

Ce este aceea o mitocraţie? Termenul, oricît de mult ar suferi politologic ca formă, are sens. Mita, şpaga, plicul, bacşişul şi punguliţa de cafea sînt adînc înfipte în minţile noastre, chiar şi ale celor care se cred mai presus de toate acestea. Sînt convins că există foarte puţini oameni care să nu fi oferit o atenţie. Aceasta reprezintă partea mai puţin semnificativă a mitei. Cîţi dintre noi nu am dat un săpun Fa, un Jacobs, ceva de la Oriflame sau un pachet de Kent? Micile atenţii ale anilor ’90, transformate apoi în obligaţii financiare către doamna dirigintă şi aşa mai departe, reprezintă variante ale mitei. Într-un sistem educaţional în care primează strîngerea banilor sau cutuma cadourilor fără de care notele nu vor curge, este uşor de găsit un răspuns la rezultatele slabe în învăţămînt ale României. Mitul conform căruia educaţia românească este printre cele mai bune din Europa începe să pălească în faţa indo-lenţei cu care elevii şi studenţii 2008-ului se comportă. Cea mai mare şpagă din învăţămînt, de 100.000 lei, pare a fi de domeniul fantasticului. Bacalaureatul a devenit pe lîngă armă politică, şi business, iată, de zeci de mii de euro. Bazele mitocraţiei sînt puse, aşadar, în şcoală. Instituţionalizarea micii şpăgi, în clasă sau la secretariatul facultăţii, nu poate conduce decît la generaţii pentru care şpaga reprezintă o obişnuinţă detestată, dar practicată.

 

„Mitocraţia“ este compusă din mită şi kratos (care înseamnă, în limba greacă, „putere“). Statul mitocratic se construieşte pe legături bolnăvicioase strînse, istorice şi fundamentate în mentalul colectiv. Dacă democraţia are la bază voinţa poporului – opus, mitocraţia are la bază voinţa... Voinţa cui? A poporului care îşi construieşte socialul şi mai ales politicul pe baza coruptă a mitei. Aceasta poate fi, din păcate, întîlnită în toate locurile şi la toate nivelurile. De la grădiniţe, la şcoli, administraţie, politic, sănătate şi mai ales în justiţie. În acest caz voinţa sau, mai bine spus, lipsa voinţei poporului şi delăsarea în acest sistem conduce la mitocraţie. Aşadar, dacă democraţia are la bază voinţa poporului, atunci, la fel, şi mitocraţia are la bază acţiunile şi voinţa poporului. Evident, nu tot „poporul“ pune în practică ideea de mită. Dar nici tot „poporul“ nu participă la exercitarea „voinţei“. Dacă punem în discuţie o comparaţie primară între democraţie şi mitocraţie, voinţa poporului în democraţie este prea puţin ascultată. Atunci cînd decizia este luată de 22-23% dintre cetăţenii cu drept de vot (38% participare la vot + 60% neparticipare), se poate vorbi de o democraţie cu o voinţă limitată a poporului.

 

Aşadar, mitocraţia este construită prin acţiunile unui popor îndrăgostit de mită, dar care o urăşte total. Dubla personalitate a poporului român este o caracteristică definitorie. Urîm gunoaiele, dar aruncăm pe jos. Urîm mita şi „sistemul ticăloşit“ pe care aceasta îl constituie, dar ne scuzăm cînd dăm şpagă pentru că „altfel nu se poate“. Mitocraţia devine astfel parte a unei democraţii bolnave, tratată greşit cu medicamente ce dau dependenţă. Rămînem, aşadar, blocaţi într-un sistem închis. Exemplul bacalaureatului este ilustru: mita sau şpaga, căci diferenţele dintre cele două este încă neclară, reprezintă constante ale învăţămîntului românesc. Toată lumea o ştie, însă nimeni nu vrea sau nu poate să facă ceva în această privinţă: studenţii sînt multumiţi pentru că nu trebuie să înveţe, profesorii sînt mulţumiţi pentru că îşi rotunjesc veniturile, inspectorii judeţeni îşi construiesc case iar Ministerul Educaţiei este... incompetent.