OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Este foarte greu să vorbeşti despre Bucureşti, aflîndu-te în Bucureşti. Fiecare dintre noi, care trăim aici, avem o imagine despre acest oraş, pozitivă sau negativă. Unii sîntem aici de mai multe generaţii, alţii de una singură sau abia au venit. La un moment dat, fiecare dintre noi, sau părinţii, sau bunicii noştri, au venit în acest oraş. Avem imagini de-aceea foarte diferite despre el. Fiind însă de trei generaţii bucureştean, m-am gîndit că am dreptul de-a vorbi mai critic. De fapt, cu cît stai mai mult în Bucureşti, cu atît devii mai critic. Acest lucru l-am văzut la scriitorii din diverse generaţii, care, în perioada modernă, în secolul al XIX-lea şi al XX-lea, au scris despre oraş. Întîmplarea face că locuiesc în casa care a fost a bunicilor mei, nu în casa în care m-am născut. Dar, aşa cum poate unii dintre dvs ştiu, am fost mult timp plecat din ţară. Simt, de-aceea, o oarecare distanţă de oraş, dar am şi sentimentul opus, acela că aici sînt rădăcinile mele. Nu pot fi numai negativ. Sînt, aşa cum se spune, un om al locului. Dacă acest loc, care m-a produs, determină atitudini negative, atunci le trăiesc şi eu, dacă sînt pozitive, sînt şi ale mele. Asemenea sentimente contrarii ne caracterizează, probabil, pe toţi. Pentru că îmi este, de-aceea, foarte greu să vorbesc personal, am ales patru romane care vorbesc ele despre Bucureşti.

2

În acest sens, aş dori să vorbesc despre cîteva romane care sînt produse de un mit al Bucureştiului şi care produc, la rîndul lor, mituri ale Bucureştiului. Pe de-altă parte, ne putem întreba: „care este realitatea acestui oraş?“. Despre oraşul Bucureşti nu există numai un discurs mitic, ci şi unul istoric, un discurs politic, unul economic etc. Toate aceste tipuri de discurs au mers, totdeauna în cultura română, paralel: nu s-au intersectat între ele. Nimeni care, de exemplu, a scris un roman nu a citit, cred, ce a scris Giurescu despre istoria Bucureştiului, o carte clasică. Sau ce au scris arhitecţii despre acest oraş. Literatura a rămas într-o superbă izolare. De exemplu, Giurescu calculează modul în care a crescut populaţia oraşului şi observă că, între 1877 şi 1916, populaţia s-a dublat; la fel, între 1916 şi 1939. Suprafaţa oraşului a crescut şi ea uriaş, la fel activităţile. Unde este acest Bucureşti în literatură? Nicăieri. Există, pare-se, de la început, o distanţă între cei care văd Bucureştiul ca un oraş industrial şi cei care visează în acest oraş la trecut sau între cei care fac aici afaceri şi cei care aparţin lumii culturale. Una dintre distincţiile care mă preocupă, şi care apare mereu şi în romane – foarte realiste din acest punct de vedere –, este aceea făcută de sociologi germani, de exemplu de Max Weber, între două feluri de burghezie sau de elită:Besitzbürgertum sau Besitzelite, cea care posedă proprietăţi, moşii sau averi, şi Bildungsbürgertum sau Bildungselite, burghezia produsă de educaţie, de cultură şi care posedă, vorba şi a lui Bourdieu, capital cultural. Nu numai în România, ci cam peste tot, aceste două tipuri de elite au fost în conflict ori s-au ignorat reciproc. În toate marile ţări occidentale, în Anglia, ca şi în Germania, de pildă, conflictul acesta a apărut în momentul în care acele ţări s-au industrializat, respectiv s-au democratizat. Elita culturală era, în mare măsură, o prelungire sau o sucursală a vechiului regim: în acesta numai aristocraţia sau marea burghezie a dregătoriilor, aşa-zisa bourgeoisie de robe, putea  – cu foarte puţine excepţii – accede la marea cultură. Aceasta nu înseamnă că celelalte clase erau lipsite de cultură, ci doar că nu le era garantat accesul la marea cultură. Este explicabilă astfel provenienţa elitei din rîndul claselor înalte, ca şi interferenţa dintre orice formă de ancien régime şi o nouă elită culturală.

3

Romanele despre care voi vorbi, în mod curios, au fost publicate aproape în acelaşi timp: Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale a apărut în 1929, Calea Victoriei de Cezar Petrescu, în 1930, Patul lui Procust, în 1933 (Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război este din 1930). Doar Mircea Eliade face excepţie, deoarece a publicat Pe strada Mântuleasa după ce părăsise România (la fel ca în La ţigănci şi diverse povestiri despre Bucureşti). Aceste romane marchează deci sfîrşitul anilor douăzeci, o perioadă de maximă liberalizare, şi începutul anilor treizeci, după reîntoarcerea lui Carol al II-lea, care instaurează o putere personală din ce în ce mai mare, distrugînd baza politică a marilor partide care au dominat România deceniului anterior. Cu alte cuvinte, momentul în care România se află într-o maximă expansiune politică şi economică este şi momentul apariţiei marilor romane despre Bucureşti. Acest context al apariţiei este în sine semnificativ. O discuţie despre romanele Bucureştiului ar trebui, desigur, să includă şi alţi autori care scriu despre Bucureşti, de la Ion Marin Sadoveanu la Mircea Cărtărescu. Ne vom limita la aceste patru romane numai pentru că ele reprezintă patru viziuni fundamentale asupra Bucureştiului. Aceste patru tipuri de raportare la oraş ne stăpînesc pînă în ziua de astăzi. Nu putem ieşi din ele nu pentru că nu ne-am dori acest lucru, ci pentru că nu am reuşit să ne imaginăm încă alte viziuni asupra oraşului.

4

Ce altceva facem noi astăzi?

Nu la nesfîrşit însă, căci la moartea lui Paşadia biblioteca este incendiată „de o mînă credincioasă“. Pantazi pleacă înapoi în Occident, Gore Pirgu ajunge ministru. Cu alte cuvinte, cîştigă „noua elită“, cea venită de jos, din lichelismul absolut al societăţii. Aceasta este lecţia romanului. Povestitorul este neputincios, îi rămîne doar să viseze: „Şi plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare-apune peste bolţi din ce în ce mai uriaşe în gol... Şi ne topeam în purpura asfinţitului“. În visul final, cei trei se topesc în asfinţit. O revanşă imaginară pentru o înfrîngere reală. În acest prim roman al înfrîngerii în Bucureşti, Gore Pirgu cîştigă. Bucureştiul mitic moştenit de la Mateiu Caragiale rămîne oraşul lui Gore Pirgu, nu al lui Paşadia şi Pantazi. Este el şi cel din zilele noastre?

5

Calea Victoriei de Cezar Petrescu aduce perspectiva unor oameni care vin la Bucureşti din afară, a unor provinciali. Nu se ştie exact de unde, probabil dinspre Moldova, pentru că trenul îi aduce trecînd prin Buzău. În el vine familia Lipan. Tatăl trebuia să devină procuror, copiii sînt bucuroşi pentru că au ajuns, în sfîrşit, la Bucureşti. Toţi evadează din provincie, adică din „tîrgurile unde se moare“, cum spune Cezar Petrescu, însă din ele ajung doar în „Capitala care ucide“. Acest lucru devine numai treptat evident, cum tot treptat dispare strălucirea iniţială a oraşului care-i atrăsese de fapt pe toţi, mai ales pe tinerii familiei. Mama rămîne chinuită de întrebarea dacă va avea bani destui. Tatăl, iniţial un  apostol al dreptăţii, ajunge la urmă manipulat de un ministru care putea fi, foarte bine, vechiul Gore Pirgu. Pînă la urmă, toţi sînt distruşi: Lipan trebuie să cedeze, Sabina, fata cea mai frumoasă, este violată şi se sinucide, Ani, o altă fată, este măritată cu de-a sila cu un slujbaş prăpădit. Romanul se termină cu înfrîngerea celor care au crezut că Bucureştiul este un oraş strălucit. Victorios este Hagi-Iordan, cel care, la fel ca Pirgu, nu are nici un scrupul. Apar şi cîţiva scriitori, precum Steriu, care scrie de dimineaţă pînă seara, fără a se dezlipi de masa de lucru, numai că el scrie ceea ce ştie, nu ceea ce vede. Steriu nu merge nicăieri. Nu citeşte cărţi, nu citeşte presa, nu răspunde la telefon. Nu are nici un fel de relaţie cu lumea. Poate că scrie cum, probabil, a scris Cezar Petrescu. Apar apoi şi oamenii vechiului regim: un anume principe Muşat vine din secolul al XIX-lea şi este convins că ceea ce se întîmplă acum repetă întocmai ce se întîmpla atunci, în secolul părinţilor săi. Bucureştiul este constituit din roluri pe care societatea românească continuă să le distribuie în fiecare generaţie, fără să schimbe nimic. Calea Victoriei este un roman al încremenirii, cum este şi lumea lui Steriu. Acest Bucureşti, care trebuia să fie un oraş al modernităţii, „micul Paris“, nu este de fapt decît o morişcă de roluri şi de iluzii. Iată viziunea lui Cezar Petrescu. Este vorba aici, totuşi, de modernitate? Nicolae Manolescu a răspuns pozitiv la această întrebare considerînd că lumea lui Cezar Petrescu este una modernă, dar făcută pe gustul micii burghezii, adică al cititorilor romancierului. Depinde, poate, cum înţelegem modernitatea. Eu cred, dimpotrivă, că viziunea autorului romanuluiCalea Victoriei trebuie înţeleasă ca o antimodernitate, ca o distrugere sistematică a „visului de modernitate“ al unui oraş, al unei lumi incapabile de-a-şi în-făptui visele şi ambiţiile. Sau, poate, ca un al doilea soi de modernism, cel din ţările mai puţin avansate, pe care Marshall Berman îl caracteriza, în All that is solid melts into air, în opoziţie cu cel din ţările avansate, drept fiind „forced to build on fantasies and dreams of modernity, to struggle with mirages and ghosts... It tortures itself for its inability to singlehandedly  make history.“

6

În Patul lui Procust de Camil Petrescu apar, de asemenea, cele două tipuri de burghezie. Apar Fred Vasilescu şi tatăl său, pe care îl ştim din Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război, apare şi Nae Gheorghidiu, precum şi un suflet-geamăn al lui Fred, Ladima, care scrie un articol în care cere să se mute capitala la Braşov pentru ca să se termine cu corupţia în urbea Bucureştiului. Finalmente, Ladima se sinucide, Fred Vasilescu probabil se sinucide şi el, doamna T. este şi ea o victimă – exact ca şi fetele tinere din Calea Victoriei, care nu au nici o şansă în acest oraş –, deşi aceasta avea autonomie materială şi nici o nevoie de un mariaj de convenienţă. Doamna T. trăia bine prin propria muncă şi prin ideile ei. Ea reprezintă un tip de femeie nou în literatura română. La Camil Petrescu nu apare înverşunarea lui Cezar Petrescu împotriva Bucureştiului. Nici nu vorbeşte de Calea Victoriei: vechea axă a oraşului nu îl mai interesează. Fred Vasilescu circulă pe Cîmpineanu, pe bulevardul Brătianu sau, cînd începe legătura cu doamna T., pe undeva în parcul Filipescu, cartier construit la începutul secolului al XX-lea, format din case şi vile pentru burghezia mare şi medie. Circuitul prin oraş al lui Camil Petrescu este nou în raport cu cele tradiţionale.

Pe de altă parte, Fred şi Ladima, deşi suflete gemene, sînt inconfundabile unul cu altul. Ladima este un intelectual fără şansă în viaţă, pe cînd Fred este un băiat de bani gata, devenit intelectual. Diferenţa este semnificativă. Fred nu trăieşte din munca sa de intelectual aşa cum face Ladima.

Bucureştiul lui Camil Petrescu este unul similar cu oricare mare oraş modern occidental.

El aduce o mitologie universal valabilă a modernităţii într-un roman prin excelenţă modernist – în primul sens al lui Berman –, deşi cu un titlu premonitoriu: cine intră în patul lui Procust nu iese întreg.

7

La Mircea Eliade, termenul de mitologie apare în sensul tare al cuvîntului. Din nou se schimbă scena, ni se dezvăluie o altă lume. Lumea lui Eliade nu mai este lumea de pe Calea Victoriei şi nici cea de pe bulevardul Brătianu. Romanele sociale Întoarcerea din rai şi Huliganii arată lumea generaţiei lui Eliade şi a lui însuşi, Bucureştiul violent al anilor treizeci, al conflictului iremediabil între generaţii şi clase sociale, care anunţă deja dezastrele viitoare. 

Să ne amintim însă şi Bucureştiul pe care Eliade l-a părăsit şi la care se gîndeşte de la distanţă, cu totul diferit de primul: un oraş senin, fără conflicte, deşi Pe strada Mântuleasa se petrece în cei mai negri ani comunişti, sub Ana Pauker. Pînă şi ea apare ca o femeie visătoare, care nu face rău nimănui, ci este victima altora. Seninătatea aceasta este, în mod evident, cea a nostalgiei. Eliade scrie despre oraşul în care s-a născut ca un oraş în care nu se va mai întoarce niciodată. Distanţa, nu apropierea, creează mitul, ontologia sacră a Bucureştiului. Romanul este o regresiune în trecut, pînă spre 1700. Într-o scenă caracteristică, Dragomir Calomfirescu îi spune unui prieten: „tot ce vezi aici erau moşiile părinţilor mei“, strada Mântuleasa, pînă spre Moşilor. Romanul nu este deloc critic, este o nesfîrşită visare despre trecutul Mântulesei. Apare aici ceea ce este caracteristic mitului, dimensiunea glocală, un amestec de mit universal, global, şi un loc concret, „caldarîmul“, „piatra de aici“. Întrebarea dacă Bucureştiul era sau nu modern era pusă întotdeauna în raport cu referenţi externi. Pantazi şi Paşadia se simţeau în surghiun la Bucureşti. Ei erau occidentali care trăiau într-un oraş oriental, dar acel surghiun era unul ciudat, ceva ce în limba germană se numeşte Hass und Liebe (ură şi dragoste). Ei nu puteau să plece din acest oraş, deşi îl urau. La Eliade nu găsim nici ură, nici dragoste, ci numai o viziune foarte senină, cel puţin din punctul de vedere al povestitorului Fărîmă, nu al celor care îl investighează şi care se distrug pe rînd cu rece cruzime. Fărîmă este un om atît de senin, încît ne putem întreba cum de scapă viu. Într-un eseu mai vechi din Privind înapoi, modernitatea, am încercat să analizez acest roman ca o încercare de a intra şi de a ieşi din lumea Securităţii prin simplul dar al povestirii. Dacă Eliade s-a văzut pe el însuşi ca un Fărîmă, el a reintrat doar imaginar în Bucureşti: realitatea îi devenise inaccesibilă. Lumea creată îl absoarbe, îl cere înapoi, dar el rămîne afară. Aşa cum povestitorul lui Mateiu Caragiale nu a putut să iasă din Bucureştiul în care nu se simţea bine, iar cei ai lui Camil Petrescu şi Cezar Petrescu au rămas închişi în el, povestitorul lui Mircea Eliade a (re)intrat, imaginar, în Bucureşti, dar într-unul reelaborat, mai întîi, de Fărîmă. O elaborare care este Mitologie cu ma-jusculă.

8

Am văzut deci pînă acum o mitologie ancien régime a decadenţei, apoi o mitologie modernă a Bucureştiului la Camil Petrescu, o anti-mi-tologie la Cezar Petrescu şi o mitologie locală, românească, la Eliade. Aceasta din urmă este singura care are un referent istoric real, deşi elaborat de Fărîmă. Celelalte trei romane aveau referenţi imaginari. Deşi Calea Victoriei pare un roman realist, Steriu spune „totul este invenţia mea“, şi are dreptate.

Aceste patru romane ale Bucureştiului nu descriu deci Bucureştiul real, ci mituri ale lui care le preced şi le desenează conturul parcă înainte de-a fi scrise. Cuprind nume de străzi oarecum la întîmplare, căci fiecare scriitor îşi alege o altă zonă a oraşului. Nu sînt romane balzaciene, cum vroia Cezar Petrescu, nu sînt nici proustiene, cum ar fi vrut poate Camil Petrescu. Au un ton uneori gidian sau papinian, cum îi plăcea lui Eliade. Dar nu sînt romane ale Bucureştiului real. Oraşul real este absent. Aceste mitologii sînt mai curînd ceea ce aş numi rute de fugă, moduri de a scăpa din oraşul real în dublurile lui imaginare. Eliade a fugit cel mai departe. Toţi patru, însă, au rămas prizonieri ai dublurilor mitice.

Unde este oraşul care şi-a dublat spaţiul şi numărul de locuitori? Toţi cei patru autori au scris despre lumea în care au trăit. Nici unul nu a trăit însă nici în lumea dinamică a modernizării, nici în lumea de beznă de dincolo de Calea Victoriei sau de alte locuri evocate. Lumea din afara lor nu avea voce. Lumea săracă de la marginea oraşului, ca şi ţărănimea de mai departe, nu aveau voce.

Romanele acestea sînt un fel de ecrane pe care se proiectează imaginarul occidentalist şi cel orientalist al Bucureştiului. Începînd cu Mateiu Caragiale, care scrie un roman orientalist prin definiţie şi citează chiar la început formula lui Poincaré: „Sîntem la porţile Orientului“. Numai că poarta Orientului este chiar Craii de Curtea-Veche: pe acest roman se proiectează nostalgia după Occident a lui Paşadia sau a lui Pantazi şi atracţia pentru aşa-zisul balcanism al lui Gore Pirgu. Refuz să văd însă în acest personaj balcanismul. Nu cred în balcanismul românesc. Sîrbii, grecii şi bulgarii din Balcanii reali au o istorie foarte diferită de a noastră şi cred că au dus de multe ori o luptă mai aspră pentru identitatea lor decît au dus-o românii, fără a se dezice de identitatea lor balcanică. Probă, Balcanii şi balcanismul de Maria Todorova. Nu cred că noi putem pune pe seama „balcanismului“ eşecurile noastre, pentru a le scuza. Această autoscuză este o ciudată întorsătură „masochistă“ a unui fenomen mai general pe care, de la Saïd încoace, îl numim „orientalism“, adică modul în care pictura şi literatura occidentală au văzut tot ce exista la est de Viena şi la sud de Marsilia. S-a vorbit, desigur, şi de un imaginar invers, cel occidentalist. Ceea ce vede Mateiu Caragiale prin ochii lui Gore Pirgu sînt însă tablourile lui Delacroix şi toată pictura franceză a nordului Africii. Fără îndoială, Mateiu Caragiale cunoştea foarte bine asemenea ecrane pe care se plimbă o mulţime de umbre venite din imaginarul occidentalist şi orientalist. Cu privire la România, aş numi aceste două tipuri de imaginar „ispite“, în sensul în care vorbea Mircea Vulcănescu despre sufletul românesc.

Benedict Anderson a scris cartea Imagined communities pornind de la comunităţi imaginate nu în sensul de ireale, ci în sensul de creaţie imaginară. Paşadia şi Pantazi veneau dintr-o  comunitate imaginară ai căror ultimi reprezentanţi ei erau. O comunitate imaginară îl obsedează şi pe Ladima: o caută şi o găseşte, într-un fel, în Fred. Dar acest suflet-frate face parte dintr-o comunitate care trebuia creată încă, una pe care ei nu reuşesc să o creeze, şi de fapt nici nu sînt sigur că voiau s-o creeze. În toate aceste patru romane apar de-altfel indivizi, nu grupuri de acţiune. Numai la Eliade, dar înHuliganii, întîlnim un grup, să zicem, de nihilişti nietzscheeni, adică nihilişti care vor să distrugă falsele valori din dorul de valori reale. Aceşti tineri ai lui Eliade doresc să creeze o altă lume, dar nu se ştie deloc dacă vor reuşi. Este o proiecţie în viitor, o comunitate care ar trebui să vină, care a fost poate, la un moment dat, Criterion, aşa cum au fost Junimea şiSburătorul pentru alte generaţii. Acestea nu au fost însă decît comunităţi intelectuale. Saltul unei comunităţi de la cultură la societate nu s-a produs niciodată.

9

Depinde de unde pleci în Bucureşti pentru ca parcursul prin oraş să-ţi placă sau să-ţi displacă. Suprarealiştii şi situaţioniştii, de la Robert Smithson la Francesco Careri (Walkscapes), vroiau să vadă oraşul real, dar nu centrul lui (istoric), ci interstiţiile, locurile vide şi marginea, acolo unde oraşul se termină în altceva. Grupul Stalker, din care face parte Careri, propune parcurgerea oraşului în aşa fel încît să se descopere lucruri necunoscute, şi nu neapărat frumoase. Aceasta confirmă ceea ce au spus Deleuze şi Guattari în Mille plateaux. Pentru cei doi există lumi originare, netede (lisses), nemodificate de om, şi lumi striate sau zone striate de Putere. Lumea netedă este marea, deşertul, lumea necunoscută, oraşele sînt striate. Dar, spuneau cei doi, se poate trăi o viaţă netedă într-o lume de striaţiuni, precum se poate trăi într-o lume netedă o viaţă plină de striaţiuni, acestea fiind şi în mintea noastră, nu numai în lume. Între aceste striaţiuni caută situaţioniştii oraşul care nu este încă determinat de o grilă culturală, non-oraşul, nu (neapărat) idealizat, ci mai curînd (încă) inform. Acum, un asemenea non-oraş s-a infiltrat în Bucureşti. Oraşul nostru a ajuns în această fază. Dacă luăm în consideraţie aceste spaţii neclare care scapă oricăror norme (urbanistice, de planificare etc.), spaţii atipice care îi irită pe cei care ţin seama de striaţiuni, fiind educaţi într-o cultură a esteticului – cum sînt şi eu, într-un fel –, atunci noi am putea descoperi (noi, inclusiv eu însumi, în alt fel) o lume nouă, care nu este neapărat negativă. Noul este creat numai prin încălcarea sau ignorarea regulilor. Pentru cei care au fost educaţi într-o anumită paradigmă a oraşului, Bucureştiul a devenit oraşul lui Gore Pirgu, nu al lui Ladima, nici al lui Fred Vasilescu sau Fărîmă. Dacă nu am fi citit Craii de Curtea-Veche – deşi este bine că l-am citit, pentru a avea o imagine completă –, atunci am fi avut, poate, o mai mare toleranţă sau chiar deschidere faţă de transgresiunile „pirgiene“ ale paradigmei estetice şi umaniste. Dar, aşa cum toţi autorii discutaţi au schimbat parcursul în Bucureşti pentru a-i descoperi o altă realitate, adică mitologie, poate că şi noi, schimbîndu-l încă o dată, am putea înţelege non-oraşul care devorează vechiul nostru oraş.

10

Un articol al lui Mircea Eliade, apărut în 1935 (anul de apariţie al romanului Huliganii), „Bucureşti – centru viril“, aduce cu sine o speranţă în acest sens:

„Bucureştiul are această misiune de a asimila şi configura, de a elimina toxinele şi de a suprima pe impotenţi. Nu vă uitaţi că atîţia oameni sterpi şi netrebnici urcă pe scara măririlor. Nu acesta este criteriul Bucureştiului, al oraşului care mai mult decît alt oraş românesc poate avea comanda spaţiului. Ceea ce se întîmplă în zilele noastre este un accident, o imbecilitate politică, aşa cum sînt multe altele. Nu vă lăsaţi păcăliţi de zvonul cafenelei şi al anticamerelor politice. Căci nu acesta este adevăratul Bucureşti, oraşul trăirilor mondene. Funcţiunea Bucureştiului rămîne intactă, chiar dacă noi nu o vedem, întunecaţi de evenimente. Bucureştiul e menit să ne verifice posibilităţile de creaţie, de configurare, de afirmare spirituală. Îl putem urî, îl putem dispreţui, îl putem compătimi. El îşi păstrează funcţiunea, orice am crede noi sau urmaşii noştri despre el, pentru simplul motiv că Bucureştiul a fost ales de un păstor cunoscător al semnelor să fie centrul. Şi aici, unde se dau atîtea bătălii, vom afla într-o zi cine putem fi“.

Cu mulţumiri lui Cezar Gheorghe pentru transcrierea textului (S.A.)