OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Relatia noastra cu istoria este una, ca sa-i spunem asa, foarte complexa si de aici, poate, si nenumaratele noastre complexe in fata istoriei. Ca orice popor ajuns tirziu – si asta in situatia in care a ajuns si atunci – la experienta dura a unei existente aerobe, popor care soseste mereu la fata locului taman dupa ce locul cu pricina a fost deja marcat, noi am avut mai mereu constiinta, marturisita sau nu, a unei suspendari din realitatea nemijlocita si a unui boicot perpetuu exercitat din toate directiile. Faptul ca din limba dacilor doar albanezii ne mai restituie azi cite ceva, dar si ei cu multa parcimonie, faptul ca nu s-a descoperit nici un fel de scriere aferenta acestei civilizatii, decit in mintile exaltate ale unor arheologi amatori si in imaginarul piclos al cite unui poet chtonic, simultan cintaret de partid si cititor in pietre, in loc sa ne puna pe ginduri si sa ne fortifice in bataliile cu prezentul, ne-a aruncat intr-o inclestare priapica, orgiastica, eleusina – sau cum vrem sa-i mai zicem – cu toate gaurile negre de pe axa noastra diacronica, iar produsul acestui coit eroic a fost, nici mai mult, nici mai putin, decit celebrarea celor 2050 de ani fix de la nasterea primului stat centralizat dac sub conducerea lui Burebista, evident inaintasul lui Decebalus per Scorilo...

- Ne nastem, asa, pe sest, direct crestini
Habar nu avem ce s-a intimplat pe aceste meleaguri, adica in vastul areal carpato-danubiano-pontic, de la plecarea romanilor si pina la venirea ungurilor, dar ne uitam in fundul istoriei cu atit mai fascinati cu cit nu vedem nimic... Desi popoarele din jurul nostru au niste momente fondatoare, e drept, hat incolo spre mileniul doi, si se stie clar ca pe unii i-a crestinat Stefan (al lor!), pe altii Boris (tot al lor!), pe altii nu mai stiu cine (din nou al lor!), doar noi iesim tiptil, tiptil din cronologie, ca sa nu spun din istorie, exact ca in Twin Peaks, ca sa ne nastem, asa, pe sest, direct crestini. Iar aceasta prostie monumentala, generata de un singur lucru, si anume de incapacitatea noastra de a ne memora momentele majore, incapacitate ce deriva ea insasi dintr-un grav deficit al constiintei de sine, s-a transformat, pe nesimtite, din enunt arogant intr-un nonsens infantil sau, si mai rau, intr-un denunt implicit al retardarii. Pai, daca sintem noi si imemoriali si crestini pe aceste plaiuri, se cheama ca eram crestini inainte de Iisus, in vreme ce, daca ne-am nascut crestini conform cronologiei crestinismului, atunci ne-am nascut cam tirzior si problema aia cu dintotdeauna ramine doar un vers patriotic si alb pentru repertoriul caminelor culturale.

- Romanticul voievod calare pe un imens cal din fibra de sticla
Si iata cum se nasc demitizarile! Adica se nasc din excese, din reprezentari fictionale si din constructii butaforice. Fie ca este vorba de istoria insasi, de anumite secvente ale acesteia sau de vreunul dintre personajele sale marcante, efectul de ridicol, de impingere in deriziune, de suspendare a autoritatii si de compromitere grava a mesajelor asociate se naste nemijlocit din proiectiile patetice, din identificarea cvasifolclorica si exacerbarea propagandistica, adica din insusi procesul mitizarii, care este, simultan, si unul al mistificarii, si nicidecum din atitudinea ironica, relativista si sceptica a demitizarii. Compromiterea lui Bogdan I Descalecatorul a inceput in Maramures cu visul primarului comunisto-peremist Deac de a-l reprezenta pe romanticul voievod calare pe un imens cal din fibra de sticla, dupa cum degradarea imaginii lui Avram Iancu si insulta nemijlocita adusa staturii sale eroice au inceput la Cluj, prin statuia in chip de cocos de tabla, ctitorita de Funar, si au continuat prin alte doua proiecte, la fel de bombastice si de caraghioase, de la Turda si Alba Iulia.

- In principiu, ca in orice act de creatie, nu exista limita
Stefan cel Mare a fost adus in ridicol prin sfintire si prin repozitionarea mistica fata de memoria sa, intregul ceremonial nefiind altceva decit o reciclare a recuzitei comunisto-nationaliste si o migratie a retoricii de la opacitatea codurilor propagandisto-politice catre abstractiunea bombastica a codurilor ecleziale. Adica o simpla traducere din limba de lemn in limba de tamiie. Si cam pe acelasi traseu, mai putin episodul sfintirii, poate fi urmarit, din pacate, si Eminescu.

In acest context, demitizarea nu este decit o strategie de salvare si o forma urgenta de resuscitare. Ea inlatura valul de pe ochi, elibereaza privirea si sanctioneaza transformarea esentei in simplu pretext si prefacerea unei imagini active intr-o simpla figura de ceara. Fiind o atitudine reactiva, un raspuns la un stimul deja transmis, demitizarea priveste in mod esential distorsiunea stimulului si nicidecum substanta referentului. Altfel spus, proiectarea lui Stefan cel Mare in toate ipostazele clasice ale corectitudinii politice, asa cum a facut-o Gorzo, nu-l priveste pe Stefan cel rapus de guta, de batrinete si de oboseala diversa, acumulata de-a lungul unei frumoase domnii, si care se odihneste acum in gropnita de la Putna, ci pe acel Frankenstein mediatic, bricolat in laboratoarele reunite ale Consiliului Culturii de altadata, ale Ministerului Culturii pastorit de Razvan Theodorescu si ale Patriarhiei Romane guvernate de Teoctist. Cit de departe se poate merge cu deconspirarea hibridului propagandistic? In principiu, ca in orice act de creatie, nu exista limita. Cu o singura conditie: aceea de a nu impinge demitizarea catre o retorica abstracta ea insasi, suficienta siesi, fara motivatie si fara mobil. Adica de a nu o transforma intr-o noua lozinca, intr-o noua imagine cu secera si ciocanul altfel pozitionate.