OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In 2004 se implinesc 70 de ani de la publicarea volumului Nu al tinarului Eugen Ionescu la Editura Vremea, dupa niste tribulatii legate de un premiu controversat, un director de editura categoric si vreo doi venerabili critici foarte suparati.

Cartea a devenit intre timp un fel de mit national al demolatorului. Asa cum avem mituri ale constructiei, mituri pozitive, intemeietoare, tot astfel se pare ca turbulentul Nu ionescian a devenit simbolul spiritului revizionist, privit cu oroare si intransigenta de unii, trimis la scoala de altii, urit aprig de cei vizati si, citeodata, desi mai rar, privit cu oarecare simpatie, o simpatie venita mai ales dintr-un fel de compatimire de tipul „asa e tineretea, dar e trecatoare“ sau „daca nu esti rebel cind esti tinar, atunci cind?“ etc. Simpatie la care se adauga, disimulata, speranta ca, la fel ca in cazul lui Eugen Ionescu, tineretea turbulenta s-ar putea sa fie urmata de o maturitate clasicizanta si nu oriunde, ci chiar in capitala europeana a literelor si a artelor. Faptele ulterioare (insolentul tinar autor a devenit nu doar un cunoscut scriitor francez, ci un canonic, un scriitor de programa obligatorie, primul autor care a avut parte de consacrarea in celebra colectie „Pleiade“, fiind inca in viata) construiesc un scenariu cu happy-end, care pune pe ginduri. Daca scenariul a functionat in cazul lui Eugen Ionescu, tinarul care scria negru pe alb cuvintul „cur“ si il facea pe domnul Bogdan Duica pur si simplu „prost“ (in chiar anul mortii adresantului), s-ar putea sa functioneze si in cazul altora. Desi, se reped scepticii sa puncteze, unul a fost Eugen Ionescu si e greu, daca nu imposibil de gasit azi la tinerii rebeli o tensiune asemanatoare, o cultura asemanatoare, un talent asemanator... etc.
Dincolo de toate aceste atitudini, care plutesc pe undeva pe deasupra textului ionescian, Nu ramine totusi o carte extrem de interesanta, foarte putin comentata si, in general, retinuta ca simbol, dar nu citita, o carte poate nu intimplator reeditata pentru prima oara in 2002, la Humanitas, dupa 68 de ani de la aparitie.


Cea mai rezistenta parte a eseului ionescian – curajul opiniilor raspicate

E de mirare ca o cultura ca aceea romaneasca a produs o asemenea carte. In continuare, ionescianul Nu e o aparitie singulara (si nu indeajuns celebrata) intr-un sistem degraba varsatoriu de elogii, intr-o lume literara foarte mult dedata laudelor de orice fel, care de care mai desantate, intr-o mentalitate a bucuroasei (si profitabilei) umilinte care, de la servilul Azarie la omagiile aduse conducatorului (comunist) iubit, a traversat ca un fir rosu cinci secole de cultura a slugarniciei.

Inainte de a trece la gasirea surselor, a filozofiei de baza care ii permite tinarului publicist sa adopte calea insolentei, trebuie remarcat, pur si simplu, curajul lui nebunesc. Altoit probabil si pe o constanta a temperamentului sau razvratit si nonconformist nativ, curajul lui Eugen Ionescu marcheaza cu adevarat un moment in istoria culturala a spatiului romanesc, un curaj care nu a fost indeajuns aplaudat si care ne da astazi speranta ca „se poate si asa“. In consecinta, ar fi de ajuns sa luam citeva citate si sa le reamintim cititorilor.
Amintita categorisire aplicata lui Bogdan Duica e cu atit mai tare cu cit criticul era printre „inaintasii“ lui Ionescu in acuzarea poeziei argheziene. Ionescu face aici loc, in afara de sportivitatea de a nu se alia cu oricine doar de dragul coincidentei verdictului, unei metafore a jignirii directe.

O jignire inacceptabila, fireste, dar deosebit de racoritoare, avind, intr-un fel, virtutile pe care Cioran i le gasea injuraturii neaose. E un mod de a incheia de fapt discutia, un mod pe care nu poti sa-l copiezi public, dar pe care poti sa-l afirmi in singuratate. De cite ori nu ne-a venit sa spunem despre cutare critic, pur si simplu, ca „e prost“? Ei bine, Ionescu o face, o data pentru noi toti, pentru toate frustrarile noastre de oameni prea civilizati.
Eugen Ionescu ride de relatiile prea strinse, prea admirative, si le da pe fata cu un fel de satisfactie, considerind ridicola dragostea dintre un poet si un critic: „d. Serban Cioculescu nu scrie decit despre Tudor Arghezi, adorator suav si tandru, iubindu-l ca pe o amanta, interpretindu-l, ghicindu-l si aparindu-l (mai ales) ca o tigroaica, ori de cite ori cineva ii scarmana idolul sau numai se uita urit. Dragostea este impartasita: d. Arghezi il cheama acasa. Ii trimite comisionari. Vrea sa-i vorbeasca. S-au vazut ieri, nu s-au vazut azi, au sa se vada miine“.

Sarcasmul lui Ionescu functioneaza cam ca cioburile dracesti din povestea lui Andersen: o data ce ai citit felul in care descrie el o asemenea relatie de admiratie, nu poti sa te opresti s-o vezi tot astfel. Si, slava Domnului, exemple de prietenie, iubire, admiratie avem din belsug in minunata noastra elita de azi! Si atunci, sa nu vrei sa ramii in categoria hulita a „tinerilor neinstare sa admire“, macar si de dragul de a-ti permite libertatea ironica a lui Eugen Ionescu? Vazuta ca retea de prietenii si iubiri (ne)impartasite, lumea literara romaneasca e delicioasa, deopotriva azi, ca si in 1934!
Tot asa cum, de la Ionescu citire, orice manifestare a umorului si a ghidusiei pe fata unor critici pe care-i stiu bine a fi plini de ranchiuna si total lipsiti de delicatete autentica ma trimite direct la „entuziasmul de rea-credinta, izmenit si gratios ca o vaca cu umbrela“ al cutarui critic de atunci. Sau, mai departe, excesul de entuziasm imi aminteste ca, dupa Ionescu, exista „emotii nepermise“, cum ar fi „vitelismul la poarta de aur fals a literaturii proaste“ si ca, periodic, „o neincredere cit mai mare, o circumspectie cit mai prudenta fata de «valorile» consacrate romanesti“ nu e tocmai cea mai rea dintre atitudinile unui tinar critic.


Moravuri literare

Eugen Ionescu face, ca nimeni altul, un pas care nu se face: amesteca opinia critica, literatura cu viata literara, cu politica literara. Astfel, spune, de pilda, ca admiratia unanima fata de romanele lui Camil Petrescu vine din „politica lui iscusita“ si din „lipsa totala de rezistenta si sugestibilitatea catastrofala a «criticilor»“. Da nume, spune cum cutare e prieten cu nu stiu cine, cum Rebreanu are o „protectiune materna“, iar Perpessicius sufera de „filantropie literara“ etc., face, asadar, ce indeobste nu se face. Astazi, o asemenea insolenta s-ar numi, poate, analiza a grupurilor de presiune, sociologie literara sau altfel.

Dar, ca si atunci, o asemenea atitudine a ramas la fel de indezirabila. Desi, in particular, recunoastem cu totii ca asa se fac valorile. (Chiar daca, poate mai putin sofisti, speram pe undeva, aproape superstitios, si in vreo ramasita de valoare intrinseca.)
Eugen Ionescu merge mai departe si arata cam ce pateste un tinar care incalca tabuurile. Pe scurt, ramane „singur tut“. Ne povesteste cum „domnul Camil Petrescu credea imens in capacitatile mele critice si ma socotea – dupa propriile si desele sale marturisiri orale – singurul cap critic al generatiei mele, cel mai lucid si cel mai inzestrat cu posibilitati de intuire critica s.a.m.d.“. Lucrurile, o spun din proprie experienta, se repeta in istoria moravurilor literare romanesti pina la virgula. Iata cum continua povestea relatiei cu marele Camil Petrescu, o poveste care, cu citeva nume si titluri schimbate, ar putea fi rescrisa exact cu aceleasi cuvinte de un tinar critic al anului 2004: „Intre timp insa am anuntat citorva persoane literare de mai mica importanta intentia mea de a scrie defavorabil despre d. Camil Petrescu, pe care in zilele acelea nu-l vazusem. Personagiile literare de mai mica importanta au colportat vestea d-lui Camil Petrescu. Desi Camil Petrescu ma elogiase pina atunci in nenumarate rinduri, desi el m-a adus la d. Rebreanu, unde am avut colosala glorie sa fiu printre fondatorii Romaniei literare, desi a jurat ca este formidabil capul meu critic, la prima intepatura (mi s-a raportat) s-a ridicat furios, livid, spunind exact contrariul lucrurilor de mai sus, dezmintindu-se vehement.

Mi-aduc aminte cit de mult l-am bucurat intr-o zi cind, venind la el cu manuscrisul studiului meu despre T. Arghezi, a constatat ca iau atitudine impotriva marelui rival al tuturor scriitorilor romani. De atunci incepe in mod precis credinta d-lui Camil Petrescu in capacitatea extraordinara a viziunilor mele critice, credinta care moare brusc o data cu eseul despre Patul lui Procust. Pentru ca lumea il intreba mirata: «Cum spui tocmai d-ta ca omul acesta nu face parale cind, ieri seara inca, erai convins cu inversunare ca este o inteligenta critica extraordinara? – S-a timpit», a fost raspunsul scurt al lui Camil Petrescu.“
Comparatia cu vremurile de azi tine pina la cele mai mici amanunte, cu o singura diferenta majora: in 1934 se pare ca nu exista ceva ce ne macina pe noi astazi, si anume problema lui „cine l-a pus?“, „cine il plateste?“, „de cine asculta?“. Se pare ca, totusi, tinerilor de atunci li se dadea creditul propriilor prostii. Asta s-ar putea sa vina din faptul ca „personagiile literare de mica importanta“ isi vedeau pe atunci lungul nasului si se margineau la colportare. Dupa 70 de ani, lucrurile s-au mai rafinat, suspiciunea a mai crescut si, oricum, sa nu uitam ca venim dupa o epoca in care regula a fost facuta de „personagiile literare de mai mica importanta“, de cei care n-au citit nici cartile, care n-au nici curajul opiniilor si nici scoala teoretico-literara pentru a le exprima decent, dar care uneltesc, uneltesc... Fata de lumea literara a lui Eugen Ionescu, putem spune ca sintem mai bogati.

O foarte utila comparatie cu vremurile de azi se poate face si in privinta locului publicarii: „Unde sa-mi public studiul? La Romania literara nu se putea: Camil Petrescu era unul din fondatorii ei de seama si chiar alcatuise redactia. In alta parte? Sa incerc la Cuvantul? Acolo are o seama de insi care-i sint incomparabil mai prieteni lui decit mie. La Calendarul sau la Gindirea nu cunosc decit pe junele Papadima. Si, pe urma, Camil Petrescu se impacase cu toti colaboratorii acestor publicatii. La Vremea? Nu prea stau bine cu d. Pompiliu Constantinescu. Sa ma prezint la Adevarul literar si Viata romaneasca. Nu stau bine cu d. G. Calinescu care sta foarte bine cu d. Camil Petrescu...“. Recunoasteti dilema? Cu o singura diferenta: in 1934, numeric, existau mai multe reviste literare onorabile decit exista in 2004.
Ceea ce nu intelege in ruptul capului tinarul Ionescu este cum poate „un om destept de altitudinea lui Camil Petrescu sa ia atit de serios micile mofturi critice“ intr-o lume a verdictelor si a opiniilor intelectuale care tine de joc.

Totul e joc, spune Eugen Ionescu – si atunci cum poate jocul sa aiba asemenea repercusiuni sociale, morale, sentimentale? La un prim nivel, Ionescu nu intelege un lucru etern valabil, un lucru de care ne lovim si noi azi si se vor mai lovi probabil si altii: cum de jocul intelectual ajunge sa devina viata adevarata? Cum adica, dupa ce ai polemizat in scris, in vreo revista literara, asta se transforma in ordinea vietii cotidiene in absenta unui salut sau, si mai rau, in cine stie ce situatie de viata insuportabila, in cine stie ce razbunare care priveste siguranta ta materiala, sociala sau chiar siguranta ta fizica? S-o fi intrebat tinarul Ionescu, asa cum m-am intrebat eu de multe ori: intr-o situatie extrema, de calamitate, s-ar putea ca acel scriitor despre care am scris negativ sa-mi doneze singe, mie, criticului? Inversunarea e citeodata atit de mare incit e nevoie de asemenea scenarii ridicole in extremismul lor pentru a-ti aminti ca, totusi, ceva bazal uman ne uneste. Si chiar si acolo, la extrem, s-ar putea ca supararea sa fie prea mare si sa depaseasca chiar si umanismul de crucea-rosie.
Pe de alta parte, se vede bine ca tinarul Ionescu scrie inainte ca istoria sa dovedeasca ca un simplu articol te poate trimite la Canal sau ca o vorba spusa la un pahar te poate transforma in puscarias... Asa cum noi scriem dupa ce istoria a dovedit asta, in speranta ca nu va mai dovedi si a doua oara. Scriem, asadar, in cadrele unei lumi, cel putin aparent, normale, de la care cerem normalitatea relatiilor si acceptarea conventiilor critice.


Auto-negarea sofistica

Dar Eugen Ionescu cere mai mult decit atit. La el nu mai e vorba de conventie, ci de un joc universal, de un ludic amoral, care pune totul intr-un (insuportabil) relativism axiologic. Aici e poate de gasit marca Ionescu. Pentru ca n-ar fi fost de-ajuns doar negarea, doar demolarea cu cele mai dure cuvinte a celor mai respectate valori.

Era nevoie, pentru ca Nu sa-si gaseasca adevarata glorie, si de imensa, incredibila auto-negare: „nu am nici un fel de convingere“, „Eu singur ma sugestionez ca sint lipsit de morala literara“, „luptam exclusiv pentru satisfactia vanitatii noastre“ sau deja celebra auto-contradictie: „in clipa cind am inceput sa scriu studiul atit de vehement, atit de sigur in ton, atit de integral si intransigent negativ, poeziile lui Arghezi au reinceput sa-mi para neinchipuit de frumoase“. Luciditate extrema, spirit de contrazicere atit de cuprinzator incit se aplica chiar asupra lui insusi, maxima relativitate morala, joc universal unde A coabiteaza perfect cu non-A... toate acestea la un loc. Adica, dupa cum excelent a demonstrat Marta Petreu, un eseu bazat pe fundamentele metafizice si tehnicile discursive si comportamentale ale scolii sofiste: „Volumul Nu poate fi citit ca un tratat de sofistica in care accentul cade pe reinventarea «retelei practice» a gloriei literare. Sub ochii uluiti ai cititorului, Ionescu desfasoara doua tipuri de discursuri literare, relativ independente: primul este cel de critica literara, al doilea e jurnalul/comentariul propriei critici. Sofismele se afla in ambele genuri de texte; astfel, in cele de critica literara, conform unui retetar al faimei cunoscut inca din Antichitate, ingredientul principal este negatia, «respingerea»; negarea valorilor sacrosancte (Arghezi, Barbu, Camil Petrescu) ori a celor in curs de instituire (Eliade) se face, desigur, in numele subiectivitatii – «daca mi-o dicteaza criteriile mele» –, iar nu in acela al adevarului.

Al doilea gen de texte, notele de jurnal, prezinta pe viu un curs de tehnici, cauze si mobiluri sofistice, care atunci iau nastere in mintea «disputantului»“ (Ionescu in tara tatalui, Editura Apostrof, 2001). Cu alte cuvinte, maxima dezinvoltura data de maxima relativitate si de libertatile unei filozofii irationaliste cum era cea a sofistilor. Cartea Martei Petreu nu e foarte cunoscuta, poate si pentru ca nu a beneficiat de ajutorul unei edituri mari, asa cum s-a intimplat insa cu volumul fiicei lui Eugen Ionescu, Marie-France Ionesco, care a scris un fel de raspuns indignat la cartea Martei Petreu si acest raspuns a aparut la prestigioasa Humanitas. Autorul lui Nu s-ar fi amuzat, cu siguranta, sa vada aceasta comica valorizare a logicii rudei in dauna logicii specialistului. In logica rudei, sintagma „un Gorgias de Bucuresti“ este in continuare o apriga jignire. Probabil deoarece cultura romana a ramas la fel de mica cum era si pe vremea tinarului Ionescu.
Daca in ceea ce priveste curajul de a spune lucruri neplacute si dezavuarea acelorasi ridicole moravuri literare sintem, in continuare, pe aceeasi lungime de unda cu Ionescu, filozofia sofista nu mai e, totusi, in 2004, un „must“ al generatiei actuale. Ramine de vazut cu ce fel de filozofie este/ va fi ea inlocuita.