OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Criza societatii romanesti de la sfirsitul deceniului noua al secolului trecut si implozia sistemului totalitar au adus cu sine nu numai reconstructia realitatii sociale, a politicului si economiei, a relatiilor dintre oameni si a modului de viata, ci si reinterpretarea lumii in care traim, reluarea marilor intrebari existentiale. Dupa decenii de dictatura, eliberarea constiintei sociale de canoanele adevarului impus de ierarhia partidului comunist atotstiutor a insemnat renasterea vechilor pasiuni si controverse in jurul unor chestiuni fondatoare, nicicind rezolvate in spiritul modernitatii. Disparitia comunismului-national a consemnat, in chip firesc, si abandonarea sau demolarea ideologiei si a mentalitatilor de sustinere de care a beneficiat. Oamenii au insa nevoie de noi certitudini, simboluri, principii sau chiar de prejudecati care sa le confere linistea interioara necesara pentru comportamentul cotidian. Aceasta structura psihica de sprijin, de raspuns, in fata multiplelor rasturnari de obisnuinte si valori, de simboluri si raporturi interumane, de institutii si mentalitati pe care le propune tranzitia se construieste prin intilnirea dintre ratiune si emotional. Nu exista o reteta pentru dimensionarea celor doua componente ale subiectivitatii. Interferenta si sinteza lor depinde de contextul social, de capitalul cultural si nivelul de civilizatie al societatii, precum si de intelectualitatea fiecaruia dintre noi.
Mentalitatea noua, despre care s-a vorbit atita in ultimii ani, se articuleaza treptat la nivelul constiintei sociale prin acumularea, interactiunea si dozarea de cunostinte, explicatii, predictii cu interese sociale si politice, cu elemente de irationalitate, de emotivitate, cu stari pasionale pentru cauze mai mult sau mai putin nobile, mai mult sau mai putin umane. Rezulta comportamente si atitudini ce caracterizeaza grupuri mari de oameni, in multe cazuri o intreaga natiune. Elite culturale si politice, mass media, politici culturale si pentru invatamint isi propun demersuri pentru noua fizionomie a mentalului colectiv, pentru a impune in spatiul social noi valori, idei si principii, care sa favorizeze aspectele modernitatii si ale modernizarii. Intr-o perioada de tranzitie, cind noile mecanisme si institutii sociale abia se consolideaza, nimic nu este dinainte previzibil. Deznodamintul schimbarilor poate uneori sa surprinda. Mai ales cind perioadele de ascensiune si dinamism sint contrabalansate de stagnari sau chiar de regrese. Confruntarea dintre conservatorism, extremism si modernitate o regasim peste tot: in derularea reformei economice, in dialogul si disputa politica, in manifestarile culturale sau in reactiile opiniei publice. Ea este miza tranzitiei. Democratia a adus cu sine pluralismul in exprimare si diversitatea comportamentului social, dar nu a indicat si limitele de toleranta, dincolo de care fragila institutie poate intra in criza.

Constiinta sociala, raspunsurile societatii in fata marilor dileme existentiale, mai vechi sau mai noi, se afirma cu dificultate. Oamenii au nevoie de factori motivationali care sa-i sprijine pentru un tip de actiune sociala sau altul. Pe acest parcurs al manifestarii subiectivitatii sociale, miturile coexista cu rationalitatea. Aceasta din urma este alcatuita din explicatiile savante, critice, specializate asupra realitatii sociale. Istoria, sociologia, filozofia, stiintele politice si economice, valorile morale moderne sint cele care furnizeaza mesajele menite sa constituie premisele coagularii unei atitudini rationale, civilizate, echilibrate in fata sfidarilor realitatii sociale.

In societatea romaneasca, functia sociala critica a intelectualului umanist, caci despre ea este vorba, s-a manifestat difuz. In perioada totalitara, in cultura nu s-au articulat curente critice, de distantare, la adresa sistemului si care sa prefigureze alternative. Discursul rational, deschis inspre perspectivele modernitatii, care respingea total sau partial un mod de viata sufocat de politic, a existat in Romania ca atitudine individuala, asumata de un intelectual sau altul. Miscarile sociale de contestare, atitea cite au fost, precum si cele care aveau sa culmineze cu revolutia din decembrie 1989 au fost generate de grave si prelungite disfunctii in satisfacerea unor nevoi primare. Foamea, frigul, intunericul din case si din localitati, saracia au fost fermentul revoltelor. Suprastructura s-a demolat abia in momentul in care infrastructura sociala si umana a clacat, nu a mai putut fi conservata la cotele de supravietuire. Recursul la teorii ale schimbarii, riscuri si costuri, alternative si oportunitati, timide evaluari ale trecutului apropiat aveau sa inceapa abia dupa1989.

Precaritatea sau impactul social redus al unor produse intelectuale cu vocatie militanta, ce au ca unul dintre scopuri educatia civica a societatii, este suplinita in mentalul colectiv prin mituri. Miturile societatii moderne reprezinta o ipostaza a imaginarului care pleaca de la o situatie reala si o interpreteaza mai cu seama prin filtrul aspiratiilor ideologice, stari afective, preconceptii si prejudecati. Datorita faptului ca se adreseaza mai cu seama nivelelor primare ale constiintei, ele au o mai mare forta de patrundere in zestrea spirituala a oamenilor, ii solidarizeaza si ii mobilizeaza intr-un timp mai scurt. Miturile apeleaza la imagini ale unor personalitati, fapte sau evenimente pe care le simplifica, carora le ingroasa voit unele caracteristici. Astfel cosmetizate, realitati istorice trecute sau prezente, nationale, regionale sau internationale, de cele mai multe ori prezentate intr-un limbaj categoric, ce nu suporta indoiala sau contradictia, sint difuzate in tiraje de masa, cu repetitie pe majoritatea canalelor de comunicare ale societatii. Atunci cind au sansa de a beneficia de girul unei personalitati culturale sau politice, cind sint colportate de liderii de opinie, aceste produse ale imaginarului se inscauneaza comod in mentalul colectiv si greu mai pot fi inlocuite. De alte mituri sau de cunoasterea savanta.

Miturile sint o forma de exteriorizare a capacitatii reflexive si de comunicare a omului. Ele pot favoriza sau frina dinamica realitatii sociale, in legatura directa cu raportul care se stabileste intre logica realului si semnificatia mesajului ce ni se comunica. Intrucit contin judecati de valoare, au o coloratura partizana, miturile sint bune sau rele. Asa de pilda, in tranzitie, societatii i se ofera mesaje viu colorate, vadit orientate inspre stimularea proceselor de schimbare, precum si imagini care cu nostalgie ne reamintesc o lume de care abia ne-am despartit. Din prima categorie as aminti mitul Occidentului, in timp ce apelul la „memorabila atitudine nationala“ a lui Ceausescu, in vara anului 1968, cind a refuzat participarea Romaniei la invazia militara a Tratatului de la Varsovia in Cehoslovacia, se circumscrie celui de-al doilea caz.

Exista si mituri care sub masca neutralitatii, a echilibrului, nu fac decit sa intirzie, sa amine adoptarea unei pozitii coerente privind destinul Romaniei. De exemplu, mesajele despre asa-zisa atitudine imperiala a Rusiei fata de Romania si pericolul unei eventuale apropieri intre cele doua tari, precum si pozitia de inferioritate pe care ne-ar rezerva-o Occidentul in NATO sau in alte structuri integratoare nu fac decit sa incurajeze atitudini putin productive intrucit sugereaza o izolare a tarii. Astazi, cind interdependentele, comunicarea si asocierea reprezinta realitati vitale ale lumii contemporane, desconsiderarea sau respingerea lor pe criterii imaginare, ce tin de un orgoliu national prost asumat si afirmat, nu ar face decit sa ne indeparteze si mai mult de sansa modernizarii.

In societatea moderna, mitul, ca expresie a impartasirii aceleiasi opinii de catre grupari sociale majoritare sau influente social, are, de cele mai multe ori, o durata relativ scurta, raportata la timpul istoriei, de citeva decenii. Longevitatea sau rezistenta mitului in fata istoriei este data de marile fracturi pe care le produce modernizarea, crize prelungite, razboaie, revolutii. Toate acestea sint prilejuri de profunde schimbari. Asa de pilda, Lucian Boia, urmarind galeria eroilor exemplari din istoria noastra, observa: „La 1900, cei doi oameni ai panteonului «simplificat» se numeau Traian si Carol I; in anii ’50, ei se numesc Balcescu si Gheorghiu-Dej“1. In anii ’80, eroii care populau miturile fondatoare erau Burebista, Mihai Viteazul, Ceausescu. Astazi, in timp ce reprezentantii extremismului si nationalismului incearca sa-l glorifice pe Ion Antonescu, imagine mitica cu priza la public, sustinatorii valorilor democratice, umaniste, nu au reusit sa propulseze si sa incetateneasca un simbol percutant pentru imaginea Romaniei moderne. Surprinde, printre aceste tablouri de eroi providentiali, prezenta actorului politic trecut in mitologie inca din timpul vietii (Carol I, Gheorghiu-Dej, Ceausescu), precum si ponderea redusa a acelora care, intr-o maniera sau alta, au vreo legatura cu Romania moderna.
Istoria, politicul si geopolitica sint cele trei mari surse pe care se construieste mitul, cu intentia vadita de a formula raspunsuri clare unor chestiuni controversate, la care cunoasterea nu a gasit inca solutii adecvate sau pe care, subiectiv, societatea nu este pregatita sa si le asume. In conditiile actualei tranzitii, doua sint marile teme in jurul carora discursul mitizant este deosebit de prolific: identitatea nationala si modernizarea.

Mituri identitare
Golul produs in decembrie 1989 in simbolistica nationala si patriotica a fost repede acoperit. Intr-o continuitate si solidaritate previzibile, nationalismul-protocronic, in care excelasera Ilie Badescu, A.Paunescu, M. Ungheanu, C.V. Tudor s.a., isi improspateaza autorii si actorii. I.Coja, Gh. Buzatu, A.Paunescu, C.V. Tudor, I.C. Dragan nu scapa nici un prilej pentru a ridica pe soclul real si imaginar al eroului de legenda pe maresalul Ion Antonescu. In fapt, maresalul a reusit performanta ca in acesti ani de tranzitie, sa acopere mai tot cimpul simbolic al chestiunii nationale. Burebista, Mircea cel Batrin sau Mihai Viteazul isi pierdusera aura si misiunea patriotarda fiind supralicitati in perioada ceausista. Antonescu i-a inlocuit pe toti.
Din timp in timp, mai este invocat Avram Iancu. Sarbatorile cimpenesti de la Tebea au fost un bun prilej pentru Vatra Romaneasca si PUNR de a cistiga capital politic si social. Dar intrucit in democratie partidele politice se monitorizeaza reciproc, serbarile de la Tebea au ajuns prilej de concurenta intre partide.

Mitul Avram Iancu, expresie a prezentei romanismului in Transilvania, a mai pierdut in ultima vreme din fastul si consensul politic al primilor ani de dupa 1990. Va ajunge oare doar un mit regional? De curind, incercarea de a relansa mitul national Mihai Viteazul, cu prilejul comemorarii a 400 de ani de la moarte, printr-o procesiune care sa strabata tara, a esuat.
Mitul Antonescu este, desigur, un mit cu mult mai mare greutate. El reuneste frustrari si semnificatii multiple: idealul Romaniei Mari, sfidarea Rusiei si a Sovietelor, anticomunismul, nationalismul integral purificat etnic, curajul si vitejia poporului roman. Tocmai de aceea el poate fi invocat in contexte dintre cele mai diferite. Asa se face ca, dincolo de atasamentul total al unor lideri de opinie pentru maresal, paradoxal, se manifesta si un curent de opinie favorabil, asa zis relativist. Am in vedere aici elitele culturale si politice care incearca sa acrediteze opinia unui Antonescu cu plusuri si minusuri.
Inceputul l-a facut, fara indoiala, inca Marin Preda in Delirul, unde Conducatorul este descris pe pagini intregi ca o personalitate complexa, puternic framintat si stresat psihic in momentul deciziilor cruciale. Din aceasta perspectiva el ne apare astazi ca: bun militar – prost politician, bun roman si anticomunist constrins de epoca la alianta cu Hitler, salvator de evrei in regat sau/si in Transilvania de Nord – responsabil de uciderea evreilor din Bucovina, Basarabia si Transnistria. Fie formula apologetica, fie cea relativista, mitul Antonescu este, in ambele ipostaze, o imagine glorificatoare. Astfel se elogiaza un personaj politic, care in istoria reala a jucat un rol dintre cele mai nefaste in istoria Romaniei si a lumii din anii ’40 ai secolului XX, avind toate „calitatile“ si defectele unui dictator fascist. In actualitatea imaginarului colectiv el este eroul „providential“, „salvator“, „tragic“, desi a fost un actor politic care, dincolo de ambiguitati, nuante sau reactii de expectativa, a avut ca dominante trasaturile specifice constitutive ale liderului totalitar de tip fascist.
Paradoxal este faptul ca, deschiderea societatii romanesti spre democratie a favorizat nasterea unui mit identitar recurgind la personalitatea unui dictator. Iar povestile insailate in jurul lui Antonescu au, asa cum o demonstreaza sondaje de opinie publica, o audienta importanta. In aceste conditii, nu este de neimaginat ca, mai devreme sau mai tirziu, sa fim contemporani cu reactivarea imaginii lui Ceausescu ca erou al independentei nationale. Cel putin dupa cum se manifesta astazi constiinta publica in chestiunea nationala, ipoteza nu este lipsita de temei real. Caracterizarea facuta de Lucian Boia constiintei istorice a romanilor poate fi, cred, foarte bine extrapolata la mentalul colectiv al societatii romanesti. „Nota dominanta a imaginarului istoric romanesc ramine inca autohtonista si autoritarista, in timp ce lumea spre care ne indreptam este structurata in jurul valorilor democratice si europene“.2

„Monarhia salveaza Romania“, sloganul lansat la inceputul anilor ’90 in toiul confruntarilor politice, avea sa deschida calea spre configurarea unui alt simbol al identitatii noastre. In conditiile de relativa instabilitate politica, recursul la monarhie reprezenta, dincolo de interesul direct al unor grupari politice de a-l reactiva pe regele Mihai I si institutia monarhica, posibilitatea de a accentua rolul politicului in asigurarea echilibrului si a integralitatii sociale, in a solidariza oamenii, grupurile si clasele sociale in jurul valorilor de interes general. Si exemplele nu lipsesc, cele mai la indemina fiind instituirea regalitatii in tara noastra ca factor de diminuare a rivalitatilor politice destabilizatoare, pozitia militanta, activa a casei regale de a scoate Romania din alianta cu Germania nazista, neimplicarea directa a monarhiei in viata partidelor politice etc. De asemenea, dincolo de excese autoritariste, petrecute mai ales in timpul lui Carol al II-lea, fluturarea steagului monarhic poate fi o atitudine, cu valente de modernitate, opusa mitului Antonescu, dar care sa indeplineasca acelasi rol in mentalul colectiv. Din pacate, politizarea excesiva a regelui Mihai in conjuncturi prea putin favorabile, a impiedicat manifestarea mitului monarhic ca un mesaj influent pentru reconciliere nationala.

Astazi, in urma gesturilor politice de apropiere dintre presedintele Iliescu si regele Mihai s-ar putea coagula sansele pentru o noua imagine a monarhiei care sa micsoreze impactul social al lui Antonescu cel zugravit de istorici si politicieni ca erou al neamului.
Pe traiectoria miturilor orientate inspre autohtonism si traditionalism se inscrie si tentativa de a promova ideea renasterii nationale prin Biserica ortodoxa. Paradoxal, o tranzitie orientata spre modernizare, nu face economie de simboluri conservatoare. Intretinerea unei atmosfere de timorare sau de respingere a ideologiilor, pe fundalul falimentului propagandei comuniste, a facilitat satisfacerea nevoii de legitimare si motivare a eu-lui national, fie si partial, prin urcarea Bisericii pe soclul coeziunii si al apararii fiintei nationale, in dauna asumarii laicitatii si a secularizarii la care recurge modernitatea. Dupa caderea comunismului, Biserica a ramas singura institutie nationala construita sa difuzeze mesaje la nivelul opiniei publice. Avind calitatea de a fi nediscriminatorie si de a vehicula informatie spre un public larg, a reprezentat terenul pentru ca dintr-o institutie religioasa, ea sa fie prezentata ca un organism cu misiune nationala identitara, coeziva si spirituala. Acomodarea cu o astfel de imagine a fost cu atit mai usoara, cu cit, in conditiile totalitarismului postbelic, biserica si practicile religioase au fost puternic ostracizate de catre partidul unic. Acum, acceptind sa se daruiasca societatii printr-o imagine idilica, ea se grabeste sa recistige influenta pierduta. Dar, tot atit de adevarata este si omisiunea la care aceasta ipostaza face apel. De-a lungul timpului, biserica a colaborat, a fost partener cu statul, chiar si atunci cind acesta a fost unul de dictatura. Mitul despre afirmarea fiintei nationale, apararea identitatii nationale de imperialismul vecinilor sau despre eliberarea de opresiune prin biserica, este cel putin contradictoriu si controversat.

Asa se face ca in complicata problema a nationalului si nationalismului, curentul de opinie influent nu este inca unul european, sincronizat valorilor care propulseaza inspre o noua configuratie Europa natiunilor.
Mituri ale modernizarii
Miza reala a tranzitiei este schimbarea societatii romanesti, articularea logicii institutionale si actionale care sa sustina motoarele economice, politice si starile de spirit adecvate pentru dezvoltare, progres, civilizatie si bunastare. Modernizarea este un proces deschis. Nu exista o cale, ci mai multe, cu sanse diferite de realizare. Diversitatea solutiilor se traduce si prin multitudinea imaginilor despre modernizare pe care discursul public le-a incetatenit in spatiul comunicarii sociale. In acest mozaic de imagini despre ce ar fi modernizarea Romaniei, optiunile conservatoare coexista cu diferite orientari innoitoare.

De la inceput, aura societatii occidentale s-a impus ca premisa favorizanta pentru a creiona, cu mijloace perceptibile pentru cei mai multi, contururile Romaniei viitoare. Mitul Occidentului, la care a concurat intre altele apelul la modelul suedez sau difuzarea imaginilor unui comert infloritor cu bunuri de consum accesibile, a pedalat, cum era si firesc, pe trasaturile pozitive ale societatii bunastarii. Prin urmare, tot atit de fireasca avea sa fie si provocarea care se va naste intre acest mit si perspectivele tranzitiei de a realiza fragmente sau unele din promisiunile mesajului de bunastare. Mai cu seama pe acelea legate de viata cotidiana. In loc de bunastare occidentala, avem saracie si polarizare sociala, un standard de viata redus. In pofida scaderii nivelului de trai, a somajului sau a altor situatii de vadit disconfort social si individual produse de tranzitie, optiunea pro occidentala ramine una influenta, dominanta. Mesajul este insa altul. NATO si Uniunea Europeana sint astazi noile simboluri ale europenismului romanesc. Schimbarea reperelor cu tinte mai indepartate de nevoile vietii cotidiene ale oamenilor este evidenta.

Democratia si economia de piata alcatuiesc perechea terminologica, ghidul de orientare la care practic au aderat spectrul politic si societatea civila ca insemn al sensului transformarilor radicale pe care trebuie sa le parcurga societatea. Repetate pina la satietate, fara a oferi si suportul lor cognitiv specific, lasind sa prevaleze perceptia sociala, bunul simt comun, asupra celor doua caracteristici generice ale modernizarii, tranzitia a facut din democratie si economia de piata un fel de leac pentru orice disfunctie. Mitul modernizarii prin democratia si economia de piata este des invocat de 11 ani. Reactia sociala de mobilizare care o producea in primii ani, cred ca este astazi mult diminuata, datorita disonantelor dintre imagine si realitatea institutiilor democratiei si economiei capitaliste de la noi.

Asa se face ca exista segmente sociale importante care astazi se lasa amagite de tentatia salvarii prin autoritarism sau dictatura. Este poate una din lectiile amare ale democratiei. Atunci cind un mit al societatii moderne, un simbol generator de modernizare, nu confirma, cind societatea nu isi afla resursele pentru a diminua crizele, si a relansa dezvoltarea, se naste terenul favorabil pentru contramituri incarcate de efemere solutii antimoderne.
In disputa dintre schimbare si permanenta, dintre structurile vechi si cele noi, dintre modernizare si declinul totalitar, dar si in contextul unor rivalitati politice acerbe, prima perioada a tranzitiei a oferit mentalitatii autohtoniste prilejul unor atitudini fatise. „Nu ne vindem tara“ face parte dintre ele. Sloganul exprima un amestec nediferentiat intre sustinatori ai refacerii economice mai ales prin eforturi proprii, intrucit sintem o tara bogata, cu un capital uman si social performant, si nomenclatura comunista a carei reconversie in economie ii dadea prilejul de a supravietui printr-o noua ascensiune sociala. La ce bun sa recurgem la datorii externe, cind efortul financiar facut de Ceausescu pentru plata acestora ne-a dus intr-o ruina de unde am iesit printr-un cataclism social, sugerau acestia din urma. Nu e lipsit de importanta sa amintim ca in primele luni ale anului 1990 acest „prin noi insine“ reinterpretat a avut o influenta puternica in societatea romaneasca.
Astazi el mai persista la nationalistii extremisti sau la categorii sociale defavorizate. O mentalitate mai putin radicala, dar care se inscrie in acelasi registru nationalist, deficitar pentru modernizare, este imaginea Romaniei de tara aflata la intersectia dintre Occident si Rasarit. Nimic pare sa nu reuseasca in aceasta zona a eterogenitatii. Raul predomina si sufoca normalitatea. „Strainul“ vine in Romania ca parazit, sa fure si sa deznationalizeze bogatiile naturale. Fiind la intersectia a doua regiuni de dezvoltare, a doua culturi atit de diferite, a doua temperamente deosebite, occidentalul civilizat si slavul barbar, suportam, mai degraba, influentele nefaste ale celor doua lumi. Iata cum, o premisa istorica, cel putin, potential favorabila pentru deschideri spre universalitate, pentru acces la realitati si oportunitati diversificate, se transforma in mentalitatea pesimista a situarii intr-o pozitie geostrategica dintre cele mai nefavorabile. De multe ori fara iesire inspre coordonatele civilizatiei moderne. Si asta din cele mai vechi timpuri.

Fara un studiu aprofundat al mentalitatilor de tranzitie, o monitorizare a discursului mediatic si politic, studii longitudinale de opinie publica e riscant sa acreditezi o evaluare a ponderii dintre miturile dinamizatoare, sincronizate cu reactiile europene si cele inscrise in logica traditionalului, a autohtonismului. In acelasi timp, nu putem sa nu constatam ca persista multe mentalitati conservatoare, unele dintre ele cu influenta in opinia publica, in activitatea educationala. Rezonanta sociala a unor astfel de mituri explica, in parte, unele intirzieri ale tranzitiei, dar, in acelasi timp, ele se si alimenteaza din deficitele tranzitiei. Un cerc vicios? Mai degraba o stare de continua miscare atit de caracteristica epocii moderne.

______
1. Lucian Boia, Istorie si mit in constiinta romaneasca, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997, p. 263.
2. Idem, p. 292.