OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Despre mituri s-a scris şi s-a tot scris. Au fost analizate, demontate, s-au făcut zeci de studii. A urmat demitizarea, uneori cu orice preţ, care la noi a ajuns o modă, dacă ne gîndim doar la receptarea lui Eminescu. Dar de unde dorinţa de demitizare? Pe de o parte, miturile sînt, într-o anumită etapă a existenţei unei comunităţi, fondatoare, dau coerenţă unei lumi, deci necesare. Pe de altă parte, de la un anumit punct încolo, aceste mituri interiorizate, adînc înrădăcinate, capătă forme şi proiecţii nemăsurate, care pot face atît bine, cît şi rău. În perioade de criză, mitul Salvatorului s-a dovedit eficient şi mobilizator, dacă ne gîndim numai la imaginea lui de Gaule, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Dar ce se întîmplă cînd acest mit ne sminteşte de-a dreptul? Mă gîndesc la toţi cei care-i aşteptau, la sfîrşitul aceluiaşi război, pe americani: „Vin americanii!“, „Or să vină ei şi americanii!“. Ne-am bazat atîta pe mitul unui salvator extern, încît am încremenit într-o aşteptare totală. Slaba rezistenţă românească a fost între timp decimată, iar marea majoritate s-a mulţumit să aştepte. Să aştepte să le vină salvarea din cer.

 

Francezii au profitat de forţa acestui mit pentru a se mobiliza, românii au bovarizat şi agonizat, pînă cînd a fost prea tîrziu, pînă cînd teama a pus stăpînire cu totul pe ei. Comportamentul lor seamănă cu cel al unei fetişcane răscoapte care tot speră să vină Făt-Frumos călare pe un cal alb şi s-o salveze din ghearele Zmeului. Iată un dublu exemplu de funcţionare a mitului, al forţei lui bilaterale. Dar la ce diferenţe şi la ce consecinţe poate duce această manevrare a mitului! Ceauşescu s-a folosit din plin de mitul Salvatorului, l-a exploatat la maximum. Mai nou, politicienii de azi fac exact acelaşi lucru, deturnîndu-i forţa benefică spre propriul interes electoral. Fiecare se propune pe sine ca Salvatorul României, în speranţa că acest mit le va fi de folos în campanie. Iar românii se lasă în continuare smintiţi de un mit, din disperare sau din comoditate, ceea ce duce la anihilarea forţei de acţiune. În loc să ne bazăm pe noi, pe cei de lîngă noi, să facem lucrurile mici care ne pot conduce spre cele mari, aşteptăm să ne vină salvarea din afară. De la cine? De la cei pe care-i vom vota în această toamnă? De la cei care se joacă de-a mărirea salariilor şi a pensiilor, că poate-poate se vor urni oamenii la vot? Miturile creează iluzii puternice, care ne împiedică să evoluăm, dar iluziile nu sînt ale mitului în sine, ci ale celor care nu ştiu cum să-l folosească, nu ştiu cum să-l direcţioneze.

 

Eminescu nu este un mit în sine, ci este proiecţia criticilor asupra lui, preluată de profesori comozi, care te pun să reciţi ca pe Tatăl Nostru variantele autorizate ale exegezei eminesciene (există şi astăzi profesori care le pretind elevilor să reproducă interpretările criticilor consacraţi, fără să-i înveţe pe elevi să-l citească pur şi simplu pe Eminescu). De la Băsescu la Vadim, cei mai mulţi se erijează În Salvatorii României, Însă sînt numai nişte politicieni versaţi care încearcă să ne facă să credem asta. Globalizarea nu este mană cerească, ci doar o speranţă deşartă de care ne agăţăm cu disperare. Faptul că am intrat în Europa nu ne salvează de la sine, pentru că nu ştim ce să facem cu fondurile pe care le primim.